Tata a oprit mașina într-o parcare din oraș, înainte să ajungem la clădirea Universității din Pitești, și mi-a zis: „Eu te-am văzut cît ai citit, am citit și ce scrii. Tu ești de București, ce rost are să ne mai pierdem vremea pe aici!?”. Planul era să mă înscriu la examen și la Literele din Pitești, astfel încît dacă ratam, din nou, admiterea la Literele bucureștene, să am spatele asigurat. Cu un an înainte luasem nota 9 la examenul din prima zi, la literatura română, luasem nota 8 și ceva la examenul de a doua zi, la gramatica limbii române, și puțin peste nota 3 la limba și gramatica limbii franceze în a treia zi de examen. Dacă aș fi obținut ceva mai mult de nota 4 aș fi luat din prima admiterea la București.
Era anul 1998 și pe atunci erau trei zile de examen scris, de cîte trei ore, la Facultatea de Litere, unde pentru un loc concurau șase candidați. Dezavantajul meu nu era doar că învățasem la un liceu din provincie, ci că învățasem la un Grup Școlar Economic, Administrativ și de Servicii Publice, unde prima limbă străină studiată era rusa (moștenită din clasele primare), iar materii precum limba latină sau literatura universală nu existau în programa liceului. Pe hîrtie studiam săptămînal cîte două ore de limbi străine (una de rusă, cealaltă de franceză), dar refuzam in corpore să mergem la orele de rusă în timp ce conducerea școlii închidea ochii (în primii ani de după Revoluție amintirea sovietică era proaspătă), iar cu franceză nu ne omorau, căci deprindeam cu toții engleză de la MTV. Practic, făcusem un liceu real nepotrivită pentru a urma studii universitare umane.
Părinții mei avuseseră alte planuri pentru mine. Tata își pierduse orice speranță că aș putea fi vreodată pasionat de mecanică, motoare și mașini, așa cum era el, și cum în gimnaziu eram bun la matematică, ai mei au întrezărit șansa să fac contabilitate, iar eu n-am avut ce alternativă să le propun. Îmi plăcea încă de pe atunci să citesc, dar nu îndrăzneam să visez că aș putea face ceva în viață cu cititul. Însă nici la admiterea în liceu nu mă descurcasem prea bine (spre binele meu, cum s-a dovedit), căci nu am intrat la cele două clase de finanțe-contabilitate, ci la cele de comerț-merceologie. În plus, pe cît de mult îmi plăcuse geometria în gimnaziu, funcțiile matematice din liceu s-au dovedit peste puterile minții mele.
Norocul meu a fost că profesoara de română a descoperit că scriam poezie și m-a înscris la Olimpiada de Literatura Română, unde am ajuns pînă la faza județeană și puțin a lipsit să mă calific pentru faza națională. Pentru un Grup Școlar Economic, Administrativ și de Servicii Publice faptul că aveau un olimpic județean la literatura română era un motiv de mîndrie, așa că, în mod tacit, profesoara de matematică făcea ce făcea și îmi dădea din oficiu notă de trecere. Nici nu știe acea femeie cît mult bine mi-a făcut! La fel și colegul Sebastian C., care m-a lăsat să trag cu ochiul în foaia lui la examenul de matematică de la Bacalaureat, unde eram așezați în bănci în ordine alfabetică. Licența de specialitate („în verificarea psihosenzorială a calității vinului”) o luasem deja cu brio. Mă aștepta o strălucită carieră în merceologie.
Facultatea de Litere de la București (aleasă datorită profesorului Nicolae Manolescu, a cărui emisiune de pe PRO TV, Profesiunea mea, cultura, mă fascina, o urmăream și în reluare) părea, așadar, să fie locul meu, singurul în care puteam studia ce-mi plăcea. Însă în ciuda meditațiilor, deopotrivă la gramatica română și la franceză, am picat examenul de admitere în primul an. Nu era chiar o rușine să nu iei din prima la facultate, căci pe atunci concurența era acerbă, iar examenele, multe, lungi și grele, însă dacă ratam și a doua oară riscam să fiu încorporat în armată, serviciu obligatoriu pe atunci. Trecusem prin recrutare, eram apt, doar înscris la o facultate puteam scăpa. O soluție era să intru la o facultate privată, unde era necesară doar depunerea unui dosar, însă nu le puteam face asta alor mei. Mama trecuse printr-o concediere și un atac cerebral, iar tata vindea în piață țuica bunicului direct din portbagajul unui Aro 10 cu prelată. Banii de meditații veneau din croitoria pe care mama o practica în holul apartamentului, iar ca să citesc furam cărți din librării. Întors acasă respins la examenul de admitere, m-am angajat la ziarul local, Viața Vîlcii, unde am început să scriu reportaje sociale cu oamenii străzii. Înainte de asta încercasem să mă angajez la postul de televiziune local ca prezentator de știri, dar mă respinseseră pe motiv de eram ușor sîsîit. La ziar însă am întîlnit un director pasionat el însuși de literatură (făceam schimb de cărți, și el scria poezie, și el îl admira pe Nicolae Manolescu), care m-a simpatizat, m-a încurajat să citesc (nu știa că furam) și să învăț, mi-a dat sfaturi, era tatăl-șef din redacție. Am rămas prieteni pînă la moartea lui prematură acum niște ani.
Cu banii făcuți de mama din croitorie, cu banii cîștigați de mine din gazetărie, cu banii obținuți de tata din ce mai vindea de prin casă și din garaj, am continuat să fac meditații (pentru franceză veneam cu autobuzul pînă la București) și, cînd a sosit vremea, am plecat amîndoi cu mașina să mă înscriu pentru admitere și la Pitești, și la București. Încrederea tatălui meu că eu aș fi fost „de București”, manifestată atunci, în acea parcare din Pitești, a fost un fel de șoc pentru mine. Tata își exprimase mereu dezamăgirea față de micile mele reușite școlare de-a lungul timpului. Părea că niciodată pînă atunci nu fusesem destul de bun. „Am mari așteptări de la tine în viață”, îmi scrisese el într-o scrisoare pe cînd aveam 10 ani. Era un tată sever și mai degrabă absent, neinteresat de pasiunile mele. „Am citit și ce scrii.” Oare chiar îmi citise poeziile? El însuși scrisese poezie în armată. „Tu ești de București.” Oare chiar credea asta sau prefera să scutească o taxă de înscriere? Inițial nu fusese de acord să-mi plătească meditații („Să învețe la școală!”), dar mama n-a acceptat și în ajutorul ei a sărit bunica paternă, care l-a confruntat cu faptul că el însuși făcuse cîndva meditații, lucru pe care el îl ținuse secret.
Atunci în parcare, cînd tata a zis că are încredere în mine, iar eu am simțit că am un tată în cu totul alt fel decît pînă atunci, în acel moment am primit un surplus de motivație să profit de a doua șansă. Am dat din nou cele trei examene de admitere la Literele bucureștene în zilele în care la televizor se transmiteau funeraliile Prințesei Diana. Am luat aproape 5 la franceză, dar la literatură am luat 10. Am intrat. În curînd îl aveam profesor pe Nicolae Manolescu. În toamna lui 2002 debutam cu cronică în România literară.
Credit foto: Wikimedia Commons
