.jpg)
La 12 februarie 1811, Ioan Dobrescu, diacon şi cojocar ȋn mahalaua Batiştei din Bucureşti, se ȋnsura. Nunta se celebra cîteva zile mai tîrziu, ȋn Duminica Lăsatului Secului de brînză, grăbindu-se să nu-l prindă Postul cel Mare al Paştilor şi să nu aibă ce bucate pune pe mesele musafirilor. Mireasa, Evdochia, era fiica lui Drăghici şalvaragiul, vecin şi mahalagiu din Batiştei. Festinul nupţial s-a desfăşurat ȋntr-o atmosferă de incertitudine, alimentată de evenimente care mai de care mai ȋnspăimîntătoare. Dobrescu trăise multe dintre ele: la 1802 (octombrie 14), cînd un cutremur mare a zguduit Bucureştiul, a văzut cum „sfintele biserici se zdrumicau”, casele mari şi hanurile se „zbremţuiau”, cum pămîntul „să deşchidea” şi o „humă neagră” ţîşnea din adîncuri, răspîndind ȋn jur mirosuri pestilenţiale. Mai apoi, s-a aprins oraşul (1804), incendiul fiind declanşat de focul lăsat nesupravegheat de la spiţeria din mahalaua Şelari. Şi cînd părea că lucrurile s-au liniştit şi oamenii au revenit la vieţile şi averile lor, de peste Dunăre au pornit jafurile dienilor, pazvangiilor şi turcilor. Incursiunile imprevizibile ale turcilor-otomani de peste Dunăre, organizaţi ȋn jurul ayanilor de pe la Vidin, Ruşciuc, Nicopole, Drȋstor sau Brăila, au provocat spaimă şi teroare decenii la rînd. „Era o mare răutate ȋn ţară”, scria Dobrescu, insistînd asupra isteriei generală: „eram tot pă gata de fugă”.
Oamenii secolelor trecute tînjeau după stabilitate, aşa cum tînjesc şi cei de astăzi. Părea mai uşor să aliniezi astrele şi să scapi de cutremure, inundaţii sau incendii, să implori mila lui Dumnezeu pentru a opri ciuma şi vărsatul, dar era mult mai greu să lupţi cu lăcomia imperiilor şi invaziile imprevizibile ale trupelor militare şi ale armatelor de mercenari. Dienii, după cum ȋi numeşte Dobrescu, obişnuiau să treacă Dunărea, să atace şi să jefuiască, să incendieze case, să violeze femeile şi să omoare oamenii nevinovaţi. Dienii erau turcii de la Vidin (oraş cunoscut sub numele de Diu), aflaţi ȋn slujba guvernatorului local, care le răsplătea loialitatea lăsîndu-i să adune avere prin jefuirea raialelor. Una dintre escapadele lor ajunsese pînă la curtea domnească din Bucureşti, pe care o jefuiseră, furînd totul, ba avuseseră ȋndrăzneala de a se amuza pe seama domnului, ce-şi luase tălpăşiţa, fugind ȋn Transilvania: „iar cu cuca lui vodă [Mihai Suţu] ajunsese de mătura mişăii pă jos”, consemnează Dobrescu.
Nici nunta lui din Duminca Lăsatului de Sec nu s-a desfăşurat ȋn plină tihnă şi relaxare: la Bucureşti se aflau ruşii care ocupaseră Valahia, ca urmare a războiului pe care-l aveau cu turcii (1806-1812). Ocupaţia asta părea oarecum mai bună decît frica iminentă de jafurile imprevizibile. Asta l-a ȋndemnat probabil să se ȋnsoare, să intre ȋn rîndul lumii şi să-şi așeze cumva viaţa şi casa. Iar la 1812, cînd războiul s-a ȋncheiat şi Valahia „s-a dăşărtat” de armata rusă, bucuria norodului a fost mare: „să liniştiră toate greutăţile norodului”.
Zilele, lunile, anii puţini de pace erau trăiţi cu mari speranţe, fiecare individ străduindu-se să adune avere, să ridice case, să-şi crească copii, să ctitorească biserici sau să alerge pînă la Ierusalim şi să-i mulţumească Domnului pentru că scăpase viu din luptele altora. Pe vremurile alea, norodul se bucura de ceea ce i se hărăzise pentru că ziua de mîine nu era decît o necunoscută ȋntr-o mare de alte necunoscute. Şi cînd armele se potoleau şi acalmia se ȋntindea peste lume cu ispititoarea tihnă a unor noi ȋnceputuri, focurile sau apele venite din ceruri păreau mai uşor de trecut. Totuşi, oamenii se deprindeau repede cu buna vreme a păcii, alergînd care încotro pentru buna petrecere a vieții şi ignorînd orice semn care prevestea întoarcerea răului. „Tot socoteam glumă şi stam la mirare toţi”, scria Dobrescu despre zvonurile ce ajungeau la Bucureşti despre Tudor [Vladimirescu] şi pandurii de peste Olt. Oamenilor le venea greu să creadă şi să iasă din rutina zilnică a liniştei („boierii nebuniseră ȋn baluri şi primblări”), mai ales că, după Dobrescu, domnia lui Alexandru Suţu (1818-1821) fusese una bună, „cu belşug ȋn toate”. Colorată şi deosebit de tragică apare fuga norodului din Bucureşti atunci cînd s-a aflat de prin gazete, ştafete, iscoade că grecii lui Ipsilanti năvăliseră ȋn Moldova şi pandurii lui Tudor plecaseră spre Bucureşti. Nimeni care să le stea ȋn cale, scria Dobrescu, „dintre atîta lume şi atîţia arnăuți ce mînca lefi domneşti”. Oraşul fusese abandonat, slujbaşii uitaseră că trebuiau să-şi facă datoria, norodul, negustorii, boierii, dascălii, mahalagiii ȋşi ȋncărcaseră avutul ȋn care şi boccele şi o tuliseră la fugă peste munţi, ȋn Ardeal, „la nemţi”, refugiu de veacuri pentru vremurile ȋntunecate.
Scena asta cu oameni de toate felurile care fug care ȋncotro să scape de moartea năpraznică se regăseşte sub pana diferiţilor contemporani ai secolului al XIX-lea, subliniind, de fapt, groaza de impredictibilitatea oricărui război armat. Elena Hartulari scria că a petrecut zece zile pe cîmp, ȋn carantină, pe o vreme cumplită, ȋnainte de a fi acceptată, ȋmpreună cu părinţii ei, la Suceava, oraş aflat la 1821 ȋn Imperiul Habsburgic. Elena, pe atunci ȋn vîrstă de 11 ani, părăsise Iaşiul de frica revoluționarilor lui Ipsilanti. Cînd a revenit la Iaşi, după un an, bunurile părinţilor ei fuseseră furate şi casa incendiată de turcii veniţi să se răzbune pe îndrăzneala grecilor. Răstimpul de linişte din anii următori s-a dovedit prolific pentru soţii Plitos care şi-au reclădit casa din Iaşi şi-au adunat avere cît să-şi mărite fiica, pe Elena, cu Iorgu Hartulari. Mai apoi, cu domnia lui Mihail Sturdza (1834-1849), au venit vremuri şi mai bune căci lunga domnie părea pentru unii „o epocă de aur”. „Ţara, sub oblăduirea Sturdzei, de 15 ani, au luat o faţă cu totul europeană, din neţivilizaţia ce se găsea pînă la introducerea Regulamentului [Organic]”, scria laudativ Manolache Drăghici ȋn a sa Istorie a Moldovei. Căci, ȋntr-adevăr, ce poate fi mai dulce decît liniştea!
Constanța Vintilă este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Ultima carte publicată: Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, ediție revăzută și adăugită, Humanitas, 2023.
