A-i învăța pe copii ce înseamnă democrația, într-un sistem de învățămînt bazat pe ierarhii, centralizare și obediență, într-o societate căreia nu îi este încă limpede acest concept, rămîne o provocare generatoare de frustrări și neputințe. Teoretic, sigur că da, copiii află despre democrație în orele de istorie, educație socială sau alte discipline umaniste. Este suficient însă să înveți o definiție? Să știi caracteristici, instituții, mecanisme, traseul anevoios al democrației în epoca contemporană, să fii olimpic la materiile care explică democrația? Mi-ar fi plăcut să spun că da, măcar pentru a menaja orgoliile de prin cancelariile din România.
Cele mai recente statistici indică însă faptul că mai bine de 40% din tineri ar accepta un regim autoritar. Ceva nu facem bine în școală. Dacă îmi îngăduiți o comparație, e ca atunci cînd ai un adult, fost olimpic la chimie, actualmente antivaccinist înfocat. Ai transmis informația, ai evaluat-o, copilul a învățat-o bine (în cel mai fericit caz), dar nu a înțeles nimic din ea. Ei, hai, că începem să-i dăm de capăt. De aici începem.
Cum îi faci pe copii să înțeleagă ce este democrația?
Trăind-o, ar fi cel mai rapid răspuns. Asta înseamnă că școala trebuie să le ofere elevilor ocazia de a experimenta și de a exersa practicile democratice. Și ce exemplu mai bun ar fi decît cel pe care adulții din jurul lor îl dau?
Să mai facem un pas înainte. Vasăzică, înainte de a ne da seama cum îi învățăm pe copii ce e aia democrație, să vedem mai întîi dacă profesorii lor și-au asumat valorile acestui regim politic. Mă grăbesc să spun, pentru a evita generalizări pripite, că sînt astfel de profesori. De la școli de prin cătune, pe care cu greu le găsești pe hartă, pînă la prestigioase colegii din marile orașe. Sînt ei însă o masă critică? Dacă ne uităm la statisticile despre care scriam mai sus, mi-e teamă că nu. Ba chiar, păstrînd precauțiile de rigoare, aș spune că procentul tinerilor care n-ar avea o problemă să trăiască în dictatură coincide cu cel al profesorilor nostalgici după regimuri autoritare. Ba chiar și cu procentul analfabeților funcțional. Cum să înțelegi spiritul unei societăți democratice, dacă te formezi într-o școală (și o societate) în care discursul majoritar este cel dat de unii care suspină după vremurile în care „știa lumea de frică”, iar „respectul era respect”? Cînd crești într-o lume în care există un adevărat cult pentru justițiari precum Vlad Țepeș (chit că mitul ăsta nu are legătură cu personajul istoric), nostalgii după personaje precum Ion Antonescu sau Corneliu Zelea Codreanu, care numai democrați n-au fost? Îmi veți spune: stai, domnule, exagerezi, ce treabă au ăștia cu ce învață copiii în școală? Credeți? Sînteți siguri? Verificați cîte cazuri de profesori care au făcut apologia mișcării legionare au fost (doar) în ultimul an prin școli. La orele de istorie, limba română sau religie. Cîți nu sînt care le spun elevilor lor că Ceaușescu a fost un tip de treabă, care a făcut multe pentru popor, ne-a dat case și serviciu?
Să purcedem cu noi, profesorii, așadar, înainte de a le explica elevilor. Nu știu de unde ar trebui început. Poate de pe băncile facultății, poate cu programe de formare, poate cu o altă manieră de a relaționa cu elevii. Dar ce te faci cînd chiar sistemul de învățământ îți servește o lecție profund antidemocratică? Poți avea cei mai buni și mai dedicați profesori, cele mai bune manuale, cele mai bune programe școlare, cînd vezi că țara în care trăiești are un cult pentru olimpici, încrederea în democrație scade semnificativ.
Simt că v-ați încruntat iar: Bartic, ai luat-o pe arătură, ce treabă au olimpicii cu democrația? Cătinel, nu vă grăbiți să vă enervați, că există. Trebuie doar să ne punem în papucii unui copil obișnuit. Cum sînt, nu-i așa, marea majoritate din țara asta. Sigur, nu e rău că avem olimpici, e foarte bine, bravo lor și familiilor lor, care îi susțin. Doar că școala nu e (doar) pentru olimpici. Este (sau ar trebui să fie) pentru fiecare copil din România. Cînd ați citit ultima oară despre un elev apreciat pentru că a crescut de la nota 4 la nota 7? Sau de la 5 la 8? Nu prea, nu-i așa?
De ce este antidemocratic acest cult al elitelor într-un sistem public de învățămînt? Pentru că școala ar trebui să ofere șanse egale fiecărui copil. Inechitățile din școlile noastre constituie cea mai puternică frînă în înțelegerea democrației. Cum să crești, să evoluezi, să fii convins că ai un cuvînt de spus, că vocea ta contează, dacă societatea în care trăiești nu pune preț decît pe un număr restrîns de copii, privilegiați de a se fi născut în familii și într-un mediu care le oferă toată susținerea de care au nevoie? Dacă nu este olimpic, decarist, capabil de excelență, un copil obișnuit devine, vorba unui fost ministru al Educației, „loază”. Nu contează că învață în școli în care le cade tavanul în cap, iar profesorii buni nu vin acolo pentru nimic în lume. Este irelevant că părinții lor nu au bani de meditații, că știu mai bine ce înseamnă munca la cîmp decît vacanțele la munte, că sînt în risc de abandon școlar pentru că nu-i pasă nimănui de soarta lor. Inegalitatea de șanse îi va îndepărta pe copii de școală, va genera frustrări și nemulțumiri, va eroda încrederea în această instituție și, în timp, în sistemul de valori democratice. Doar nu credeați că alegătorii lui Călin Georgescu au făcut școala pe Lună, nu-i așa? Sînt produsul învățămîntului românesc, sistemul în care au învățat, de la vîrste mici, ce înseamnă să fii ignorat și disprețuit. De aici și obsesia pentru regimuri autoritare, în care un Vodă ia de la cei bogați și răi și dă celor săraci și buni, în care face dreptate, de aici succesul fulminant al liderilor politici extremiști, care n-au făcut altceva decît să le vorbească și lor.
Au primit o voce. Au găsit pe cineva care (aparent) nu-i ignoră
Dar, stați, am luat-o într-o direcție în care m-am lăsat copleșit de aceste cumplite vremi de acum și parcă n-aș fi vrut, am pornit cu ceva mai mult optimism la începutul acestor rînduri. Nu de alta, dar ne vor citi, poate, și copiii, și am vrea totuși să le oferim și un orizont ceva mai luminos, nu? De departe, optimismul este una dintre cele mai valoroase lecții oferite copiilor. Încrederea că, împreună, vom reuși și vom găsi soluțiile cele mai bune. Copiii gîndesc în termeni de personaje bune și personaje rele, iar povestea, pentru a avea o morală, e musai să se încheie întotdeauna cu un final fericit. Hai să găsim deci și un final (aproape) fericit. Nu vom reuși noi să schimbăm lumea, dar măcar la noi în bătătură să facem lucrurile (un pic) altfel.
L-am citit mai demult pe Celestin Freinet, un pedagog francez de prin perioada interbelică. Teoretic, este cunoscut astăzi pentru alternativa educațională care îi poartă numele deși, mărturisesc, n-am văzut cine știe ce sistem în ceea ce scrie el acolo, mai degrabă niște principii generale, care pot inspira cultura organizațională dintr-o școală. De departe, cel mai interesant concept despre care a scris este cel al „școlii democratice”. M-a făcut foarte atent, recunosc, și am încercat să înțeleg cum ar putea fi pus în practică în zilele noastre – da, știu, cu toate necazurile despre care v-am povestit mai sus. Am menționat ceva mai sus cultura organizațională, of, m-am trezit vorbind pe limba corporatistă, dar n-am găsit altă rimă. Ideea însă nu sună rău deloc și se referă în primul rînd la relațiile dintre managementul școlii și profesori. Adică exact ce vă povesteam la începutul textului că nu funcționează prin școlile noastre și că evidențiază, mai degrabă, relații de ierarhie și obediență. Acum să ne imaginăm că deciziile luate într-o școală ar putea fi luate (mult) mai democratic, într-o atmosferă în care să existe o consultare reală a profesorilor, responsabilizarea lor și făcuți parte a deciziei. Exercițiul acesta, de democrație la scară mică, de democrație trăită, ar avea efectul pe care nici un program de formare nu l-ar putea avea. Profesorii sînt (ar fi) primii care ar înțelege și interioriza mecanismele democrației. Sigur, cu precauțiile de rigoare și conștient fiind de mulțimea situațiilor particulare care pot apărea, cred că încrederea în acest sistem de valori ar putea fi transmisă și copiilor, prin simplul fapt că îi văd pe adulții din jurul lor convinși de beneficiile acestui sistem. Mai departe, potrivit ideilor exprimate de Freinet, vocea elevilor ar trebui să se audă mai mult, să fie consultați mai des cu privire la felul în care merg lucrurile în școală și, de ce nu, să li se ofere satisfacția de a vedea că se ține seama de părerile lor. Ați fi surprinși să știți cît de ușor am putea face acest lucru, fie și prin formularul acela de feedback, care a scandalizat atît de mult profesorii în urmă cu cîțiva ani. O modalitate de a ține seama de vocea elevilor, pe care chiar o avem la îndemînă și care ar consolida atmosfera democratică într-o școală.
Pentru că, pînă la urmă, democrația se învață trăind-o, practicînd-o, exersînd-o în fiecare zi, oferindu-le copiilor exemple reale, ocazii prin care să înțeleagă că este mai mult decît o definiție, este un mod de viață participativă, cu drepturi, obligații și responsabilități.
Marcel Bartic este profesor de istorie, director de școală și realizator al unei emisiuni radio pe teme educaționale.
