„Vom face totul” și „pe cele mai înalte culmi” sînt două dintre sintagmele particularizatoare ale „limbii de lemn” în „varianta Ceaușescu”. Exprimă megalomania și voluntarismul ultimului lider comunist. Nici una însă dintre „ctitoriile” și proiectele sale nu egalează grandoarea construcției de imagine a biografiei soției: academician doctor inginer Elena Ceaușescu – „savant de renume mondial”, al doilea om în Guvernul României, șefa secției de cadre a partidului, președinta Consiliului Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie (CNST), organismul care coordona, printre altele, Academia, uniunile de creație și învățămîntul. Pe scurt, TOVARĂȘA. Cu majuscule. Pentru cei din nucleul Puterii, în ultimii ani, un personaj mai important decît însuși liderul partidului și președintele României.
Să-i dăm, ei înseși, cuvîntul!
„Elena Ceauşescu (Petrescu) mam născut în comuna Petreşti, jud. Dîmboviţa, în anul 1919 la 7 Ianuarie. Părinţi se numesc Nae şi Alexandrina ocupaţia agricultori avere 4 hectare de pămînt şi casă de locuit, între ani 1926-1930 am făcut şcoala primară în com unde mam născut”.
Așa își începe Elena Ceaușescu autobiografia din dosarul de cadre întocmit în vederea verificării de partid, dosar care, miraculos, s-a păstrat neatins. Împlinise 30 de ani, în 1949, cînd a scris-o. Își declară, ca educație, patru clase primare absolvite (cu aceeași ortografie și punctație șubredă), stabilirea în București de la 17 ani, ucenicia, calificarea și stagiile de „repasatoare” în diverse făbricuțe de confecții din Capitală. Precum și aderența la comuniști din 1939, drept care solicită vechime de ilegalistă. Deși conducea atunci organizația de tineret, Nicolae Ceaușescu n-a putut influența decizia comisiei centrale de verificare, astfel că soției sale i s-a fixat ca dată de intrare în partid 23 august 1944. Cînd scria acea autobiografie, Lenuța, cum îi spuneau apropiații, era casnică și mamă a doi copii – Valentin și Zoia. Locuia deja în inima cartierului Primăverii, în vila de pe Herăstrău, 27, la doi pași de Lica Gheorghiu, fiica lui Dej.
În rubricile chestionarului tipizat, soția lui Ceaușescu menționează că după 23 august 1944 lucrase „pe linie de UTC”, la pionieri, la cadre, la educație politică și „cu munca culturală” într-un sector din Capitală. A încercat și cursurile unei școli de partid, dar a abandonat-o. Nu specifică motivul, dar îl ghicim prin analogie cu rezultatele școlii primare. Deși catalogul și registrul matricol al promoției școlii din Petrești (Dîmbovița) din care-a făcut parte și Elena N. Petrescu s-au pierdut, iar reproducerile apărute în ziarul România liberă din 31 decembrie 1989 au suportat falsuri, memoria comunității natale a păstrat legenda repetenției sale. Cu spiritul autocritic recomandat de partid, recunoaște și în 1949: „....dar de şi am avut greutăţi totuşi am fost neglijentă că mam lăsat copleşită fără să fiu mai energică nu am depus eforturi nici să citesc, nici să merg să muncesc”.
Recomandările tovarășilor de partid o încondeiază „certăreață” și „cicălitoare”, dar „încrezută” ca soție a „tovului Ceaușescu”. Ambiția, autosuficiența și orgoliul îi vor alimenta însă ascensiunea cu fiecare pas al „tovului” bărbat.
Studentă, cercetător, director la ICECHIM
În toamna lui 1950 a revenit în „cîmpul muncii”, ca angajată la CC, secția relații externe. Se ocupa de recrutarea și încadrarea șoferilor, femeilor de serviciu și personalului administrativ de la publicația Cominformului. În biografia oficială, diseminată prima dată în 1979 cu prilejul primei aniversări publice a zilei sale de naștere, Elena Ceaușescu e prezentată ca laborantă la ICECHIM, din 1944 pînă-n 1957 cînd promovează cercetător. Anterior, ar fi lucrat ,,la o fabrică de textile din Dealu Spirii”, într-un moment și context indefinit dedicîndu-se revoluției.
În fapt, în martie 1950, Nicolae Ceaușescu îl înlocuiește pe inginerul chimist Mihai Florescu (Iacob Iacobi), fost luptător în „brigăzile roșii” din Spania, în funcția de șef al Direcției Politice Superioare a Armatei. Se declanșase o campanie împotriva acestei categorii în țările „lagărului socialist”. Florescu are nevoie de protecție și o obține. Nu este anchetat ca „agent”, nici trimis la „munca de jos”, ci numit ministru al Chimiei. Va fi și el protectorul Lenuței în prima etapă din mirobolanta-i carieră. Chimia și fizica sînt științele viitorului. Soața lui Ceaușescu sare de la patru clase direct în studenție. „Studiază” chimia, la fără frecvență, în șapte ani, într-o grupă restrînsă, anume creată, cu profesori care-o meditează acasă. La cei șase ani cît durau studiile a adăugat pauza unui an premergător licenței. Printre legendele Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii bucureștene, ea a rămas studenta care venea la examen cu Mercedesul. Se zvonea și că profesorul Costin Neniţescu a trasat sarcină asistenţilor săi s-o mediteze acasă. Încă mai mult îi purta de grijă Solomon Ozias, titularul cursului de chimie macromoleculară, cu doctoratul la Leningrad, în competiție cu Neniţescu (cu „origini nesănătoase”) pentru şefia catedrei. Ozias era și şef de secţie la ICECHIM, unde studenta Ceaușescu se angajase laborantă, și coordonatorul lucrării ei de licenţă. Mai mult ca sigur, autorul acesteia sau unul dintre autori. Absolventa a fost promovată imediat cercetător și foarte curînd șeful secției elastomeri din ICECHIM. În 1964, devine director plin al Institutului, sub semnătura aceluiași ministru Florescu. Gurile rele șopteau despre o „combinație” a bunului prieten al lui Ceaușescu, ministrul de Interne Alexandru Drăghici, în urma căreia directorului anterior i s-a făcut vînt ca „dovedit” homosexual.
De la absolvire și pînă-n 1965, cercetătoarea s-a produs într-un singur articol: „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului cu trietilaluminiu şi tetracolurură de titan“, publicat în 1961, în Revista de chimie. Are trei pagini, bibliografie exclusiv sovietică și șapte autori (în ordinea: O. Solomon, E. Ceauşescu, S. Bittman, B. Hlevca, I. Florescu, E. Mihăilescu şi I. Ciută). Cu această ,,contribuție științifică” se deschide voluminosul CV științific al Tovarășei din anii ’80, semnăturile autorilor fiind de-acum toate comprimate în „El. Ceaușescu și colaboratorii”.
Ce făcea în calitate de directoare la ICECHIM poate fi consonant viziunii lui Lenin despre leadership-ul comunist: organizare, evidență și control. Competențele necesare sînt scris-cititul și cele patru operații aritmetice, a zis „părintele revoluției proletare”, astfel că pînă și bucătăresele pot conduce statul.
Din 1954, însă, soțul ei se află în miezul Puterii, secretar cu organizatoricul în Secretariatul CC al PCR. Astfel că vechimea ei în partid a coborît la anul 1937.
Prima tovarășă a țării cu doctorat!
Cei cu inteligență emoțională și-au dat seama de la început că „tovarășa” lui Ceaușescu are o influență deosebită asupra lui. Ca nici o altă iubită sau nevastă, i-a stat alături în balconul din centrul Bucureștiului unde el cuvîntase prima dată, în vara lui 1944. Ca nici o alta, se va posta și în primul rînd din sala congresului din 1965 care l-a înscăunat pe el în fruntea partidului. Nu s-a dat dusă de-acolo la congrese și plenare, decît urcînd ea însăși în prezidiul lor. În 1965 intră în componența CNST, a cărei președinție o va deține din 1979 pînă la moarte.
În decembrie 1967, nevasta lui Ceaușescu și-a susținut doctoratul în chimie macromoleculară cu teza Polimerizarea stereospecifică a izoprenului. Unicul doctorat pentru care regulamentele au fost abrogate prin decret de stat! Documentele păstrate la Muzeul Institutului Politehnic din București arată că, la 14 noiembrie 1967, directoarea ICECHIM i s-a adresat lui Ștefan Bălan, ministrul Învățămîntului, cu cererea stabilirii comisiei pentru susținerea tezei sale. Nici o mențiune asupra programului doctoral. Ziua următoare, însă, Consiliul de Stat al RSR emite un decret cu noi reglementări ale admiterii, stagiului și planului de învățămînt doctoral, în vigoare mai puțin de o lună de zile. A treia zi de la semnarea cererii Lenuței, ministrul a aprobat-o cu dispoziții urgente pentru rectorul Politehnicii, care se execută imediat cu numirea comisiei: președinte – prof. dr. docent Tudor Ionescu, membru corespondent al Academiei; membri – academician Costin Nenițescu, prof. dr. docent Emilian Bratu, membru corespondent al Academiei, și prof. dr. docent Ion V. Nicolescu. Cît ai clipi, cu aceeași dată, ministrul a aprobat-o. Susținerea doctoratului s-a fixat pe 8 decembrie, pe 4 decembrie fiind înștiințată și comisia de misiunea ei. În doar trei zile, profesorii au depus referatele cu aprecieri unanime. Susținerea anunțată la avizier pentru ora 10, s-a înștiințat ulterior că se consumase la ora cînd clasa muncitoare începe primul șut. Procesul-verbal specifică ,,unanimitatea de voturi” prin care s-a conferit Elenei Ceaușescu titlul de doctor-inginer în specialitatea „tehnologie chimie organică”. Fulger s-a redactat și avizul Comisiei Superioare de Diplome.
Algoritmii aceștia de succes vor fi urmați și la primirea ei în Academie, în 1974, într-un lot masiv de titulari și corespondenți, nominalizat și aprobat de Prezidiul Permanent al CC al PCR. Condus, se înțelege, de Ceaușescu. Tovarășa sa era deja membru plin în CC, deputată în Marea Adunare Națională, componentă a CPEx și a secției de cadre a CC al PCR (va fi și șefa ei din 1976).
„Savanta” colecționară de bijuterii, diplome și plachete
Factorii care modelează personalitatea sînt genetici și de mediu. Variabilele celor din urmă sînt definitorii în cazul Elenei Ceaușescu. Reprezentarea lui Ceaușescu în celălalt front al Războiului Rece ca lider care se sustrage tutelei Kremlinului a creat matricea propice imposturii nevestei sale. O pilotau acum noi mentori de anvergură: Ion Mihai Pacepa, fost student la Chimie, adjunct al șefului Direcției de Informații Externe, și fizicianul Ion Ursu, component și el al nucleului Puterii.
Soaței lui Ceaușescu i se cunoșteau preferințele pentru bijuterii, diplome, titluri și plachete. Ca să-l măgulească pe el, gazdele Tovarășilor în vizitele din străinătate au cadorisit-o pe ea cu asupra de măsură. Primul ei titlu străin a fost cel de membru de onoare al Societăţii Internaţionale de Chimie Industrială din Paris, conferit în 1970. Pragmatismul american s-a vădit în cooptarea ei, în 1973, în Academia de Ştiinţe din New York și în galeria membrilor de Onoare i Institutului American al Chimiştilor (Washington). Ce conta că respectivele instituții și asociații nu însemnau mare lucru în progresul științific al epocii? Paris, New York, Washington, apoi numele fiecărei capitale a țărilor lumii vizitate de Ceaușești au decorat CV-ul ei cu diplome și medalii mai mult decît ale oricărui alt român. Ceremonialul o obliga pe „savantă” la o discuție cu rectorul și cu membrii de vază ai instituției. După alocuțiunile și cuvîntările gazdelor, se producea și ea cu lectura, în limba română, a discursului scris de alții, acasă. „Codoiul”, cum se zicea că botezase dioxidul de carbon, a fost și rămîne un banc bun, căci nu există în luările ei de cuvînt un termen din specialitatea chimie.
Producția cartelului „El. Ceaușescu și colab.” a fost editată și tradusă în multe limbi. Studiau, experimentau și scriau cercetătorii chimiști de cea mai bună factură, sub semnătura ei. Astfel că în baza de date ISI-web of knowledge, Elena Ceausescu apare și azi cu palmaresul a 35 de articole și peste 90 de citări.
În loc de concluzii
Cei care-au cunoscut-o nemijlocit pe „savantă” și-au amintit-o prin răutăți, gafe, grosolănii, nesăbuință, voluntarism. Primea cărți de la editori și autori, dar nu le răsfoia niciodată. Nu depășea prin lectură a treia pagină și impunea rapoarte verbale. În fața ei, subalternii stăteau în picioare, cu carnețelul în mînă, notîndu-și „prețioasele indicații”. Funcționarii Cabinetului 2, cum se spunea biroului ei din sediul Puterii, i-au reținut disprețul pentru intelectuali. Complementar, oarecum, VIP-urilor de azi cu doctorate și diplome fără acoperire.
Lavinia Betea este scriitoare, istoric, profesoară universitară de psihologie socială și politică la Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad. Cea mai recentă carte publicată: Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989 (Editura Corint, 2018).
