Sistemul internațional seamănă, mai mult decît oricînd, cu dinamica plăcilor tectonice: mișcări lente, dar care, atunci cînd ating o masă critică, produc rupturi rapide și ireversibile la suprafață. Cutremurele geopolitice nu sînt accidente, ci rezultatul acumulării de tensiuni structurale. Criza actuală a ordinii internaționale nu este, în acest sens, o simplă succesiune de șocuri conjuncturale, ci expresia intrării sistemului într-o fază de tranziție. Ea pornește de la criza puterii dominante, Statele Unite ale Americii, o criză care nu este doar geostrategică sau economică, ci una de identitate, de coeziune socială și de sens istoric. Statele Unite, care timp de decenii s-au conceput ca unicul centru de gravitație al lumii, descoperă că universalitatea lor este contestată de ascensiunea unei alte mari puteri, China, capabilă nu doar să rivalizeze, ci să propună o altă viziune asupra ordinii globale.
Această criză a „Republicii imperiale”, pentru a relua formula lui Raymond Aron, nu rămîne însă în limitele frontierelor sale. Ea provoacă o criză a întregului ecosistem global de influenţă strategică americană. Redimensionarea prezenței Statelor Unite, renunțarea progresivă la vocația unei prezențe universale și transformarea ecosistemului lor de influență (inclusiv Uniunea Europeană) într-o resursă strategică gestionată selectiv, urmăresc conservarea statutului de hyperpuissance într-un proces istoric perceput ca ineluctabil: ascensiunea Chinei și emergența multipolarității. Nu asistăm la o retragere pur și simplu, ci la o rearanjare a priorităților, la o selecție a spațiilor vitale și a angajamentelor sustenabile, într-un efort de a controla ritmul și costurile acestei transformări structurale a ordinii mondiale.
În această logică de selecție strategică, emisfera vestică reapare astfel ca spațiu primar de interes, nu ca simplu rest al unei doctrine vechi (doctrina Monroe), ci ca bază de repliere și consolidare într-o lume redevenită competitivă. Controlul mediului strategic imediat, de la Atlanticul de Nord la Pacificul de Sud, devine condiția necesară pentru orice proiecție de putere credibilă. În paralel, consolidarea prezenței americane în zona arctică capătă o semnificație structurală: este vorba despre anticiparea unui teatru geopolitic major care, în următoarele două-trei decenii, are toate şansele să devină un epicentru al geografiei transporturilor maritime mondiale. Dincolo de hidrocarburi și de pămînturile rare indispensabile tranziției tehnologice, regiunea concentrează o resursă strategică adesea subestimată: apa. Într-o economie globală din ce în ce mai dependentă de infrastructuri digitale și de Inteligență Artificială, capacitatea de a asigura volume masive de apă pentru răcirea centrelor de date ale ecosistemelor de Inteligenţă Artificială devine un factor de putere în sine.
A afirma aceste lucruri înseamnă, totodată, a refuza interpretările reductive care personalizează această ruptură istorică. Schimbarea de postură a Statelor Unite și criza relațiilor transatlantice nu sînt produsul conjunctural al unei administrații sau al unei personalități politice, fie ea și cea a lui Donald Trump. Trump este mai degrabă un simptom, brutal, al crizei americane, nu cauza ei. Semnele mutației strategice americane sînt anterioare și mult mai profunde. Ele au fost intuite cu ani înainte de un spirit de o finețe remarcabilă, Samuel P. Huntington, în eseul său fundamental „Cine sîntem noi? Provocările la adresa identității naționale americane“, unde dilemele identitare apăreau deja ca o vulnerabilitate strategică a puterii americane. Privite din această perspectivă de lungă durată, anumite decizii-cheie ale ultimilor ani capătă un sens coerent. Inflation Reduction Act, adoptat fără o reală consultare a aliaților europeni și cu efecte direct distorsionante asupra economiilor acestora, semnarea pactului AUKUS, care a sacrificat interesele franceze și a ignorat logica tradițională a solidarității transatlantice, sau intrarea discretă într-o fază de dialog cu Federația Rusă în ultimul an al administrației Biden nu sînt simple accidente tactice. Ele pot fi citite ca indicii ale unei schimbări de paradigmă urmărite și asumate, chiar dacă într-un alt registru stilistic și discursiv, inclusiv în interiorul taberei Partidului Democrat.
Europa între criza sistemului american şi rivalităţile interne
Impactul acestei mutații, proporțional cu dimensiunea universală a sistemului american, se resimte cu o acuitate deosebită în Uniunea Europeană, care a trăit prea mult în iluzia unui al doilea pol al lumii occidentale. Dacă Uniunea ar fi fost cu adevărat un pol de putere, incertitudinea strategică actuală nu ar fi atins un asemenea nivel, iar anxietățile legate de o eventuală retragere americană și de asumarea propriului destin strategic nu ar fi fost atît de paralizante.
Undele de șoc ale marii competiții globale traversează și spațiul Uniunii Europene, unde rivalități structurale reapar sub forme reînnoite: tensiunea latentă dintre Franța și Germania pe fondul reînarmării acesteia din urmă, precum și rezervele Italiei față de consacrarea unui binom euromediteraneean articulat în jurul Parisului. Această dinamică concurențială, amplificată de absența unei puteri europene capabile să exercite o funcție de antrenare asupra ansamblului comunitar și de lipsa unei veritabile culturi strategice comune, creează un teren favorabil strategiei americane de reconfigurare a spațiului european. Există, de altfel, o legătură organică între construcția europeană și angajamentul de securitate al Statelor Unite, iar orice redimensionare a acestui angajament va produce, mai devreme sau mai tîrziu, efecte asupra consistenței și stabilității spațiilor situate dincolo de noul „limes” strategic.
Însă spațiul european este remodelat de propriile sale dinamici interne: emergența forțelor politice radicale, fie ele de dreapta sau de stînga, animate de un discurs antisistem, perspectiva lărgirii Uniunii către Balcanii Occidentali, precum și erodarea progresivă a capacității financiare a principalelor state contributoare. Acest ansamblu de factori endogeni poartă în sine riscul unei fragmentări structurale a Uniunii, un proces ce se desfășoară autonom față de strategiile Statelor Unite orientate spre reconfigurarea arhitecturii europene.
Metamorfoza guvernanţei globale: de la alianţe la alinieri conjuncturale
Într-un sistem internațional aflat în plină transformare, intrat într-o fază de tranziție structurală, instrumentele și normele care au constituit apanajul vechii ordini mondiale își pierd treptat eficacitatea. Ceea ce altădată funcționa ca reper comun – dreptul internațional, regulile multilaterale, mecanismele de arbitraj – nu mai este nici respectat, nici, în multe cazuri, invocat cu convingere. Instituțiile internaționale, începînd cu cea care simboliza universalitatea ordinii postbelice, Organizația Națiunilor Unite, se află într-o stare de paralizie funcțională, reflectînd nu atît o criză procedurală, cît o criză de consens asupra sensului însuși al ordinii globale. Sistemul normativ nu dispare, dar devine selectiv, instrumentalizat, subordonat raporturilor de forță.
Pe fundalul erodării funcționale a arhitecturii vechii ordini mondiale, marii jucători globali încearcă să reconfigureze cadrul instituțional al guvernanței globale prin instituţii alternative. China avansează proiecte precum Inițiativa de Guvernanță Globală și Organizația Globală de Soluționare a Litigiilor prin Mediere, în timp ce administrația Trump a propus Consiliul Păcii, semnalînd o tendință de substituire a mecanismelor multilaterale consacrate cu formule controlabile politic. Totuși, mutația cea mai semnificativă nu rezidă atît în proliferarea noilor instituții, cît în transformarea naturii alianțelor în simple alinieri conjuncturale, fluide și reversibile. Această dinamică este vizibilă chiar și în spațiile de integrare avansată, precum Uniunea Europeană sau NATO, unde solidaritatea formală este tot mai frecvent suplinită de coaliții de voință și de formate restrînse de cooperare, adaptate intereselor strategice imediate.
Emanciparea Sudului global și criza vechilor ierarhii
Această reconfigurare nu este doar geopolitică, ci și civilizațională. Lumea nu se reorganizează exclusiv prin decizii politice, ci prin forțe adînci, lente, care țin de demografie, memorie istorică și energie socială. Pe acest fundal, se afirmă fenomenul emancipării politice și simbolice a statelor și societăților din emisfera sudică. Contestarea ordinii internaționale existente nu este întotdeauna rațională din punct de vedere economic, dar este profund semnificativă din punct de vedere istoric. Societăți întregi refuză să mai accepte structuri percepute ca moșteniri ale dominației coloniale sau postcoloniale. Cazul statelor din Sahelul francofon este emblematic. Deși ruptura cu vechile rețele ale Françafrique a dus la instabilitate și la faliment instituțional, aceste societăți nu mai acceptă o ordine tutelară.
Tehnologiile ca factor de instabilitate a sistemului internaţional
Schimbările sistemului internațional sînt strîns legate de marile revoluții industriale, care au remodelat succesiv ierarhiile de putere. Noile tehnologii – Inteligența Artificială, infrastructurile digitale, spațiul, biotehnologiile – sînt surse structurale de putere. Controlul tehnologiilor critice și al lanțurilor strategice de aprovizionare redefinește statutul marilor puteri și creează noi dependențe. Tehnologiile generează noi forme de rivalitate și asimetrie, fiind unul dintre factorii centrali ai instabilității actuale a sistemului internațional.
Toate aceaste evoluții confirmă faptul că tranziția actuală nu este o criză trecătoare, ci un moment de reconfigurare istorică. Ordinea veche se erodează nu pentru că este abandonată deliberat, ci pentru că nu mai corespunde raportului real de forțe și nici intereselor vitale ale actorului care a garantat-o.
Ștefan Popescu este doctor în istoria relaţiilor internaţionale contemporane al Universităţii Paris 1 (Sorbona).
Foto Samuel P. Huntington: Wikimedia Commons
