.jpg)
Îmi amintesc perfect. Era prima zi de liceu. Am primit manualele și l-am deschis grăbită pe cel de limba și literatura română pentru clasa a IX-a (văd și acum clar coperta cartonată, albastră și simt textura aspră a hîrtiei). Prima lecție: originea și dezvoltarea limbii române. A doua: literatura veche. A treia: istoriografia românească. Șoc și groază! Trecerea era atît de abruptă față de ceea ce studiasem, încît țin minte și acum senzația de dislocare. Eram împinsă cu violență (nu invitată să intru) într-un univers nefiresc. Fără nici o punte între ceea ce citeam eu sau textele din manualele de a VIII-a, nici ele nu toate grozave – „Dobrogea! Dobrogea!“ de Geo Bogza, „La vulturi!“ de Gala Galaction, „Patria“ de Zaharia Stancu, dar în care existau și texte ale contemporanilor: „Mări sub pustiuri“ de D.R. Popescu, „Astfel“ de Marin Sorescu, „Noi“ de Nichita Stănescu (toți trei în viață și sub 50 de ani la acea vreme).
Atunci am simțit ruptura: literatura din manual părea să aparțină altcuiva, nu elevei de 14 ani care eram. Privind în urmă, îmi dau seama că problema nu era doar vechimea textelor, ci impresia că literatura este o colecție de exponate dintr-un muzeu – pentru că lipsea legătura cu literatura contemporană. Fără interconectare, pînă și marii clasici devin relicve, nu resurse, iar elevul, neavînd un text actual care să-i faciliteze comunicarea cu trecutul, va renunța să (mai) iubească literatura.
Nu mi-am pus atunci problema de ce în manual erau anumiți scriitori și nu alții. La 14 ani nu analizezi canonul, îl primești. Abia mai tîrziu am început să mă întreb de ce în manualele de gimnaziu și liceu apar cam aceiași scriitori, indiferent de editură sau de generație, aceiași pe care îi studiasem și eu. De ce ei? Sau de ce doar ei? (A se observa că nu folosesc pronumele „ele”, dar acesta este subiectul unei alte posibile discuții.)
Cînd am ajuns profesoară și apoi autor de manuale, am aflat răspunsul: există cîteva criterii care au structurat în timp nu atît manualele, cît programele școlare, așadar există cîteva criterii pe care trebuie să le îndeplinească și scriitorii care ajung în programa școlară. Care ar fi acestea? Vă enumăr doar trei. Primul ar fi reprezentativitatea istorică – programele școlare din perioada comunistă bifau epoci culturale și curente literare și fiecare trebuia să aibă exponatul său în muzeul literaturii – criteriu valabil și în programele de liceu de astăzi. Un alt criteriu este consensul academic – ne place sau nu, experții din universități decid, de fapt, ce este literatură și ce nu, iar canonul universitar se scurge inerțial în cel preuniversitar. Al treilea criteriu, poate cel mai puternic, este inerția curriculară, ceea ce s-ar traduce astfel: dacă un autor a fost în programa din 1980 și încă este considerat frecventabil, de ce să nu rămînă?
Pe scurt, lista autorilor din programe și manuale este cam aceeași nu pentru că altceva ar fi imposibil, ci pentru că este mai facil să studiezi literatura ca o coloană cronologică, nu ca o rețea de sensuri. Așadar soluția înnoirii (dacă nu a schimbării) este rețeaua. Literatura nu este o relicvă, ci un nod într-o rețea în care vechiul și noul se luminează reciproc: un text contemporan poate fi cheia pentru înțelegerea problematicii unui text de secol XVII, iar un text din secolul al XIX-lea poate aduce răspunsul unei întrebări din secolul XXI. (Iar aici revin la senzația mea din prima zi de liceu: eram împinsă înapoi în timp, fără să mi se arate cum se ajunge înapoi spre prezent, fără să văd lîngă Dimitrie Cantemir un text contemporan despre identitate, de exemplu.)
În mod paradoxal, tocmai literatura contemporană – cea care poate crea rețeaua – lipsește aproape complet din programele școlare și, implicit, din manuale. De ce ar trebui să fie acolo, vizibilă? Nu pentru echilibru ideologic, nici pentru diversitate, ci pentru funcția ei educativă. Pentru că este un pod între lumi. Creează recunoaștere: elevul se vede în text, în limbaj, în situații, în anxietățile personajelor (iar această recunoaștere e primul pas către lectura de plăcere). Literatura contemporană activează alfabetizarea funcțională și are relevanță culturală. Nu întîmplător, profesorilor (nu tuturor) le place programa de limba și literatura română de clasa a IX-a, singura care permite crearea cu ușurință a rețelelor. Nu întîmplător, cel mai frumos manual de clasa a IX-a este cel în care unitățile de învățare pun față în față texte mai vechi și mai noi – pe Arghezi cu Mircea Horia Simionescu, pe Eminescu cu Mircea Nedelciu, pe Mircea Dinescu cu Ioan Slavici (a nu se uita că ultima licitație pentru manualele de a IX-a a fost, cred, acum douăzeci de ani). Nu întîmplător, cele mai iubite texte literare din manualele de gimnaziu la care am lucrat sînt cele ale autorilor contemporani: Ioana Pârvulescu, Florin Bican, Adina Popescu, Mircea Cărtărescu, Veronica D. Niculescu.
Dacă vrem să construim cititori, nu doar absolvenți, trebuie să schimbăm ordinea. Nu eliminînd trecutul, ci punîndu-l în rețea cu prezentul. Nu renunțînd la canon, ci deschizîndu-l către dialog. Nu coborînd exigența, ci schimbînd intrarea. Nu renunțînd la scriitorii care apăreau și în manualele din 1980, ci creînd o rețea între ei și scriitorii contemporani.
Literatura contemporană nu concurează cu canonul: lipsește din el. Problematic nu e că există Slavici sau Creangă în manualul școlar, ci că nu există aproape nimic din secolul XXI lîngă ei. Nimic care să îi facă pe elevi să înțeleagă că literatura este un continuum, nu o relicvă, că este dialog, nu tăcere, că ceea ce se scrie astăzi nu este mai puțin literatură decît ceea ce s-a scris ieri.
Poate că dacă în prima mea zi de liceu aș fi găsit în manual un text contemporan lîngă unul vechi, trecerea n-ar mai fi fost o prăpastie. Poate că n-aș fi simțit dislocarea, ci curiozitatea. Asta ar trebui să le oferim elevilor de azi: nu un salt în gol, ci un pod – unul trainic și frumos.
Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița.
Credit foto: Wikimedia Commons
