În prezent, se estimează că 27,6% din tinerii din România intenționează să plece din țară pentru muncă sau studii. Cînd vine vorba de acest subiect, discuțiile din spațiul public sînt constant politizate, tinerii care aleg să facă acest pas fiind considerați ori reprezentanți demni ai țării de origine, ori o uriașă problemă economică. Alegerea de a studia „în afară” e văzută fie ca un lux finanțat de părinți, fie ca un act de protest față de statul român. În acest context, am vorbit cu doi studenți despre cum își construiesc viețile în Europa, prin propriile puteri.
„Deja aveam formată în minte ideea că mai bine îmi fac viitorul cu mîna mea”
Daniel Mleșniță are 23 de ani și provine din localitatea Vicovu de Sus, județul Suceava. Îmi spune că parcursul lui pînă să ajungă la facultate a fost unul obișnuit, urmînd atît gimnaziul, cît și liceul, în orășelul natal. Inițial, și-a dorit să studieze fizica, dar apoi a schimbat specializarea. În prezent, face un masterat la Universitatea Helsinki, Finlanda, după ce a absolvit, în 2025, ciclul de licență la aceeași universitate, specializarea Computer Science and Data Science.
Pînă să ajungă în Finlanda, Daniel și-a luat un an de pauză, timp în care și-a cîntărit deciziile și a strîns banii cu care urma să se susțină odată cu începerea facultății. „A fost o perioadă interesantă. Calea cea mai ușoară, I guess, ar fi fost să aplic imediat la o universitate din România, dar încă din clasa a XI-a am început să urmez procesul de admitere pentru a mă înscrie la facultate aici. Știam că voi avea un gap year pentru a munci și a strînge bani, pentru a avea primele luni asigurate financiar aici. Am lucrat mai întîi într-un lanț de fast-food, apoi am plecat în Germania timp de trei luni să lucrez în agricultură, împreună cu mai mulți români.
Am știut încă de la începutul liceului că vreau să merg undeva ca să studiez fizică și să am un program care să-mi permită să fac cercetare de calitate. Au fost mai multe criterii cînd am ales locul. În primul rînd, studiile să fie gratuite sau măcar cu taxe minime. Inițial mă gîndisem să merg în Marea Britanie, dar odată cu Brexit-ul, taxele au devenit prea mari. Cazarea a fost, din nou, un criteriu foarte important. Apoi, a fost important pentru mine să nu conteze notele din timpul liceului. Astfel, am orbitat în jurul cîtorva facultăți din Europa și am decis că universitatea din Helsinki e cea mai potrivită: e gratuită pentru studenții din Uniunea Europeană, housing e relativ ușor de găsit dacă ești student din afară, sînt mai multe asociații de studenți care oferă chirii la preț OK, iar admiterea s-a făcut exclusiv pe bază de examen organizat de universitate, pe model SAT, Bac-ul nu conta.
Cînd am aflat că am intrat, încă lucram la fast-food. Trecuseră deja cîteva luni bune, aproape un an de cînd dădusem admiterea. Cînd le-am dat vestea apropiaților, reacția a fost «OK, super!». Am oameni faini în jur, care mă susțin. Mai tîrziu am aflat că nu aveau neapărat încredere în mine, era o situație de genul visează și el, e prea tînăr! Nu prea îmi dădusem interesul pentru Bac, notele mele în liceu nu fuseseră cele mai bune și uite că voiam la o facultate străină, deci le-am cam înțeles îndoielile.”
Îl întreb pe Daniel dacă familia l-a putut ajuta cu ceva din punct de vedere financiar. Ajutorul a fost mai mult simbolic, dar l-a adus un pic mai aproape de planul lui. „Familia mea nu a avut resurse suficiente pentru a mă ajuta în nici un fel atunci cînd m-am dus la facultate. Eram conștient că ori mă duc la București, cu beneficiile de student pe care le avem la noi, ori mă duc în străinătate și mă întrețin singur. Ce a ajutat mult a fost că ai mei mi-au plătit examenele inițiale, 500 de lei examenul de admitere și 1.000 de lei IELTS-ul (n.r. – examen internațional de limba engleză), care nu erau niște sume de neglijat în momentul ăla. Și oricum, pe lîngă că nu aveam de la cine să cer, deja aveam formată în minte ideea că mai bine îmi fac viitorul cu mîna mea. A fost și o chestiune de mîndrie, n-am vrut să cer ajutor.”
După ce economiile s-au epuizat, și-a găsit de muncă în Finlanda, mai întîi ca poștaș, apoi în domeniul său de studiu, pe care l-a ales ca alternativă la primul său interes, fizica. Raportîndu-se la prezent, Daniel zice că nu ar mai fi avut aceeași abordare acum, din cauza riscului de șomaj. Finlanda avea, în ianuarie 2026, o rată de șomaj de 10%, cea mai mare din UE. În cazul tinerilor pînă la 25 de ani, acest procent este de 22,4%. „Am avut noroc că pe Internet erau deja resurse; erau persoane pe YouTube care sfătuiau studenții cum să-și facă planurile pentru Helsinki. Documentarea am făcut-o mult și pe forumuri de studenți europeni, fiindcă nu sînt foarte mulți români care vin în Finlanda pentru facultate. După cinci luni, am început să lucrez în paralel cu studenția.”
Îmi imaginez Finlanda. Douăzeci de ore de lumină neîntreruptă, vara. Douăzeci de ore de întuneric pe zi, iarna. Sărbătoarea solstițiului de vară, despre care Daniel mi-a povestit la un moment dat. Mai multe saune decît mașini pe cap de locuitor. Și frig, mult frig. Însă Daniel îmi descrie oamenii pe care i-a întîlnit ca fiind calzi. „Aș zice că e o diferență… nu știu dacă doar am avut eu o altfel de percepție, dar aici oamenii nu-și pun ziduri, cum ar veni. Cînd îi întîlnești, nu își pun problema dacă, de fapt, vrei să obții ceva de la ei sau ei de la tine, în dezavantajul tău. Nu au garda sus. Sînt foarte calzi și doar vor să te cunoască. Și aș zice că asta a facilitat multe relații frumoase pe aici. Mi-am făcut și iubită, încă din primul an, iar asta a fost super! Mai e și faptul că sînt într-un mediu internațional, iar oamenii care vin din alte părți sînt extrem de comunicativi. Da, am auzit și de situații de discriminare, dar nu aici. De exemplu, îmi povestea o prietenă care studiază tot undeva în nordul Europei că a dat de glume de genul Oh, tu ești din România, deci trebuie să îmi protejez ghiozdanul! Pe cînd cu prietenii din Helsinki, eu trebuie să fiu cel care îi familiarizează cu glume din astea – Frate, ține-ți ghiozdanul aproape că mă tentează!”
Vorbim, în ultima parte a dialogului nostru, despre motivele pentru care nu ar fi studiat în România, dar și despre motivele care l-ar putea face să meargă chiar mai departe. „Unul dintre motivele pentru care n-am vrut să studiez în țară au fost, să le zicem așa, profesorii comuniști. Că am auzit des, de la prieteni sau de pe formuri, că încă mai sînt astfel de profesori care au o satisfacție din a face viața studenților cît mai grea posibil. Și apoi, sigur aș fi plecat oricum, pentru că la noi studenții care vor să facă cercetare nu sînt așa de bine susținuți. Aici, studenții sînt încurajați să se implice în grupe de cercetare încă din anul 2 de licență. Alt lucru care m-a surprins total a fost că profesorul vrea ca tu să reușești și te susține, te ajută. OK, și la noi sînt sigur că se întîmplă și că există profesori buni. Dar aici nu există o ierarhie, pe cînd la noi mi se pare că se pune mare accent pe autoritate și pe respectul față de autoritate. Aici, te adresezi profilor cu prenumele lor. Sînt extrem de entuziasmați cînd le pui întrebări, nu văd asta ca și cum le-ai pune la îndoială autoritatea. Și asta există la nivelul întregii societăți. Nu există frica aia că vai, sînt prost dacă pun întrebarea asta. O persoană care e curioasă, dar are puține cunoștințe, e tratată cu același respect cu care e tratat cineva cu cinșpe ani de experiență.”
„Am fost văzută de unii colegi as the exotic bird”
Elena Moraru are 20 de ani, provine din Onești, județul Bacău, și a început în septembrie 2025 programul interdisciplinar „Liberal Arts and Sciences” la University College Maastricht, Olanda, specializîndu-se în științe sociale și umaniste. Acolo, explică Elena, „conținutul semestrului nu este prestabilit; eu îmi aleg singură cursurile din aceste trei mari categorii: Social Sciences, Humanities and Science”. Astfel, Elena urmează, printre altele, cursuri de poezie, psihologie și istorie modernă, dar și un curs despre rolurile literaturii în prezent.
Despre decizia ei, Elena îmi povestește că nu a fost una 100% personală, fiind influențată de sora ei mai mare, studentă în aceeași localitate. Știa că se va muta și că va trebui să își găsească un loc de muncă, dar nu avea un plan pe termen lung. În anul său de pauză, a locuit în căminul surorii ei, cu condiția de a se înscrie la facultate în anul următor. „Asta m-a și forțat să aplic, apoi a fost și presiunea din partea soră-mii. Și a fost și o oarecare mîndrie, că totuși am fost elevă de 10, am fost olimpică, am fost premiantă, și să nu mă duc la universitate… adică, OK, măcar să încerc. Aveam așa, un orgoliu.”
O bună parte din viața Elenei o ocupă munca cu care este familiarizată de la 15 ani, de cînd a fost nevoită să se întrețină la liceu: „Am muncit din nevoie; singurul meu sprijin financiar pe perioada liceului, în contextul în care mă întrețineam și atunci singură, a fost bursa. Am avut bursă de merit, bursă de orfan, iar în ultimii doi ani și o bursă specială, oferită de o asociație din localitatea Onești. Învățam foarte mult pentru bursa aia, din care îmi plăteam chiria, mîncarea, ajunsesem să-i acopăr și cheltuielile mamei care se sprijinea pe mine pentru partea financiară, iar când nu primeam bursa, în vacanță, ajungeam să muncesc”.
Odată ajunsă în Olanda, Elena s-a confruntat cu aceeași provocare, de data aceasta într-un oraș mult mai scump și lipsită de sprijin din partea statului ori a adulților responsabili în mod normal pentru bunăstarea ei. „Am avut un an de pauză între absolvire și studenție, un an în care pot să zic că am învățat cîteva lucruri și care m-a călit. Am sfîrșit prin a avea două job-uri și prin a fi mai mult sau mai puțin exploatată, cumva și din voința mea. Lucrez într-un restaurant și într-un hotel, pentru că acolo nu îmi trebuie experiență sau un nivel mare de educație. Iar prin exploatare zic că la un moment dat am ajuns să lucrez și undeva la 70 de ore pe săptămînă, fără zi liberă, timp de trei săptămîni consecutive.”
A aplicat la trei facultăți din Olanda, toate cu procese de admitere diferite, ca în final, după multe îndoieli de sine, să fie acceptată la toate. „Nu am avut așteptări că voi fi acceptată, dar îmi doream să intru. M-am simțit ca în Harry Potter cînd am primit scrisoarea acasă de la universitate, că abia așteaptă să mă întîlnescă și să fiu studenta lor. Pot să spun că flex-ul meu (n.r. – motiv de laudă) e că am aplicat la trei facultăți la care nu mă așteptam să intru și am fost admisă la toate trei.”
Vorbim despre cum a fost primită în Olanda. Elena vede Estul și Vestul european ca pe doi termeni opuși, iar ea, acolo, e o reprezentantă a Estului, de multe ori redus la stereotipuri. Iar cînd vine vorba de viață socială, Elena își prioritizează responsabilitățile. Programul ei nu se potrivește cu cel al studenților mai privilegiați. „La un alt job am întîlnit și discriminare, comentarii că sînt femeie, că nu sînt făcută pentru genul ăla de muncă. Îmi făceam treaba și eram apreciată de supervisors, dar nu și de colegi. Pentru că sînt femeie, sînt mică, sînt din România. Primul șoc cultural pe care l-am avut a fost să văd cît de reci sînt neerlandezii. Îi văd așa, ca pe niște oameni rigizi, nu au pic de spontaneitate, totul este foarte formal și rece. Sînt direcți, dar, în același timp, sînt unii și foarte nesmițiti și scuză nesmițirea prin faptul că sînt doar direcți, pentru că sînt olandezi. Ceea ce nu mi s-a părut o scuză validă niciodată. Nu sînt foarte prietenoși sau primitori, comparativ cu românii, și încă mi-e foarte greu să-mi fac prieteni olandezi sau din Vest, tocmai pentru că este diferența asta. Am fost văzută de unii colegi as the exotic bird. Cum mi-a zis, de exemplu, un coleg german, că, sincer, tu ești singura persoană interesantă de aici, că tu vii din alt mediu și ești atît de diferită și de estică. Literalmente mă simțeam ca un produs. M-am simțit foarte out of place. Profesorii, în general, nu au făcut discriminare. Dar am avut, de exemplu, un task, să scriem o poezie, iar a mea a fost mai mult sau mai puțin politică. Și cînd profesoara mi-a cerut contextul, i-am zis că am prieteni pentru care sistemul educațional din țara mea este foarte dur, în timp ce eu aici simt că am foarte multe oportunități. Ea m-a întrebat de unde sînt și, cînd am zis că sînt din România, reacția ei a fost ah, acum are totul sens!
Ca studentă, nu prea am reușit să-mi fac prieteni, nici nu am avut suficient timp cît să mă relaxez și să socializez, să ies afară din cercul ăsta muncă-școală-muncă-școală. Uneori simt că mă afectează lipsa vieții sociale, ca student și ca om de douăzeci de ani, dar e OK, pentru că nu am timp să simt singurătatea. Un lucru bun care mi se pare la facultatea asta este că, pe lîngă programele respective, care sînt formale, au și comunități mici de studenți care organizează evenimente tematice, cum ar fi movie nights, poetry nights etc. Mai este un program făcut de studenți, nu mai știu cum se numește, unde poți să scrii pe un site hei, am nevoie să vorbesc cu cineva, nu neapărat să cauți ajutor profesional sau prietenie, ci doar să comunici cu cineva.”
Pentru viitor, Elena ia în considerare să devină cadru didactic universitar la aceeași facultate pe care o urmează acum. Dacă s-ar întoarce în România, i-ar plăcea să intre în învățămîntul preuniversitar și să schimbe sistemul. I se pare că ambele variante vin cu dezavantaje. Dar nu neagă nici posibilitatea de a-și schimba interesele sau de a face o schimbare la 180 de grade. Preferă să păstreze „un element surpriză”.
Mădălina-Elena Aldescu este studentă.
