Cum te raportezi etic la oameni care, adesea, au accidentat sau chiar au măcelărit eticul prin faptele lor, şi uneori chiar şi prin arta lor? Această întrebare ţine de ceea ce se cheamă etica memoriei – o disciplină şi academică, dar nu doar academică și nu foarte practicată la noi. [...] Pentru că la noi încă este proaspătă discuţia aceasta, m-am gîndit să operez prima dată cu nişte exemple străine, şi apoi cu nişte exemple româneşti. Ca să vedem cum s-au raportat alte culturi care au avut de operat cu astfel de cazuri şi cum poate că ar fi eficient să ne raportăm şi noi. [...] M-am gîndit să aleg un poet și un prozator din culturi diferite, şi să încerc apoi să trec înspre cultura noastră. Sînt cazuri-limită, foarte reprezentative, pentru că autorii respectivi sînt cu toţii geniali în literatura lor: Ezra Pound și Louis-Ferdinand Céline.
Unii spun că Ezra Pound este cel mai influent poet al secolului XX și chiar este un poet din liga celor care au influenţat poezia din secolul XX mai profund decît aproape oricine altcineva. Şi-a construit propria poezie şi a construit o anumită idee de poezie, care a devenit dominantă. N-o să vorbesc despre poezia lui Pound, de ce cred eu că e revoluţionar ca poet, pentru că nu e o discuţie literară, ci de etică a memoriei în cultură. Așadar, o să vorbesc despre vinovăţia lui. Antisemitismul lui poate fi consultat, transcrierile a peste o sută de emisiuni la Radio Roma în favoarea lui Mussolini există integral şi sînt bestiale. Ceea ce e cu atît mai şocant, cu cît veneau de la un om pe care în principiu l-am cataloga drept om bun. Acesta este paradoxul. Era un prieten foarte devotat, un prieten care a făcut de multe ori foamea ca să dea din banii lui prietenilor, considera că nevoia lor e mai mare, un om care avea un geniu al PR-ului orientat mereu spre a-şi ajuta prietenii. Îi descoperea, se convingea că-s foarte buni şi îi promova din toate puterile, cu o generozitate incredibilă. Aşa a făcut cu T.S. Eliot, cu Beckett, cu Brâncuşi, care poate n-ar fi ajuns o celebritate planetară, n-ar fi cucerit America fără Pound. El era un om realmente bun, generos și, mai ales, ferit de atracţia pentru infern – ştiţi că poeţii moderni sînt atraşi mai ales de infern. El era printre cei foarte puţini obsedaţi de Paradis. „I have tried to write Paradise“ este un vers refren în Cantos sau „I have tried tu build Pardiso Terestre“. Nu bea, nu fuma, nu folosea droguri, era un tip luminos. Şi în acelaşi timp, în acest tip luminos, exista un fond antisemit bestial, real. [...]
Nici unul dintre ei n-avea conştiinţa că sînt monstruoşi prin antisemitismul lor sau prin oroarea la care participau. Toţi îşi construiau o justificare pozitivă cumva, pură, a ororilor. În cazul lui Pound era vorba de un foarte bun prieten al lui, Henri Gaudier-Brezeska pe numele lui complet, dar Gaudier i se spune în lumea artei, care era un sculptor genial [...] și care a fost omorît în Primul Război Mondial, în Franţa. Pound a scris imediat o plachetuţă, numită Gaudier, în care spune că-l socoteşte cea mai importantă pierdere a războiului, şi a făcut următorul silogism: „Prietenul meu genial a murit ucis în război. Războaiele nu sînt pornite de state, sînt pornite și susținute de bănci; băncile sînt conduse majoritar de evrei şi a fi antisemit e o formă de a fi fidel prietenului meu asasinat”. Antisemitismul era, pentru Pound, o formă de loialitate care s-a amplificat dement cu anii, pînă cînd a ajuns la sprijinul pentru Mussolini și la suta de emisiuni la postul fascist Radio Roma. După război, a fost închis 13 ani într-un azil psihiatric cu regim de închisoare. A fost eliberat de Eisenhower după ce Robert Frost a intervenit în favoarea lui Pound – totuşi, stătuse 13 ani închis, nu omorîse pe nimeni, aşa cum omorîseră ofiţerii nazişti, de pildă, care fuseseră judecaţi la Nürnberg şi cei care nu fuseseră executaţi deja îşi terminaseră pedeapsa. Eisenhower îl eliberează şi, cînd ajunge în Italia, cînd coboară de pe navă în port, unde îl aşteptau fotoreporterii, face salutul nazist. Dar scandalul care-l însoţeşte pe Pound e scandalul Premiului Bollingen. În 1948, un mare bogătaş american, îndrăgostit intelectual de Carl Gustav Jung, care trăia într-un sătuc elveţian numit Bollingen, instituie un premiu pe care-l numeşte după satul în care trăia Jung. Face un juriu compus din personalități extraordinare [...] care decid, la prima ediţie a premiului care are parte de o publicitate enormă, că laureatul este Ezra Pound pentru o parte din The Cantos [...]. A izbucnit un scandal care a depășit mediul literar și în opinia publică americană a apărut întrebarea: chiar nu există alt poet mai talentat sau la fel de talentat ca acesta în America, dar care să nu fie fascist? Şi dacă nu există, ce spune asta despre cultura noastră? Şi ce spune asta, eventual, despre poezie? Spune ceva despre poezie? A fost o discuţie foarte amplă.
Al doilea caz, la care mă refer mai pe scurt, e cel al lui Louis-Ferdinand Céline, care e fără îndoială, alături de Proust, cel mai mare prozator francez din secolul trecut. Aceasta este statura lui. La începutul anilor ’30 îi apar primele două romane, Călătorie la capătul nopţii și Moarte pe credit, care sînt excepționale. Céline era medic şi, după anumite gesturi, putea fi judecat ca un om bun. Într-o lume antisemită, el trata gratuit evreii. Ei bine, acelaşi om [...] scrie, imediat după aceste prime două romane, la finalul anilor ’30, două broşuri. Prima se intitulează Bagatelă pentru un masacru, masacrul fiind exterminarea evreilor. În această broșură cere feroce ca evreii, pe care-i trata gratuit ca medic, să fie exterminaţi. Mai mult, Ernst Jünger povestește în Jurnal că Céline a venit la el, desfigurat la faţă de furie, cu ochii injectaţi, şi i-a spus: „Sînteţi de mai bine de un an în Paris şi mai sînt evrei. Nu i-aţi omorît pe toţi. Nu ştiţi cum se face? Daţi-mi mie o baionetă şi mă duc din casă în casă şi vă arăt cum se face”. Acesta era nivelul de demenţă antisemită pe care-l atingea Céline.
În 2011 s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Céline și se pregătiseră celebrări naţionale pentru acest artist care, repet, ca artist este absolut extraordinar, unul din cei mai mari din secolul trecut. Evident, a fost un scandal public uriaş. Asociaţii ale supravieţuitorilor holocaustului, mai ales ele, au protestat. Cum e posibil ca acest om care a susţinut crima să fie celebrat public? Şi, pînă la urmă, ministrul Culturii de atunci, Frédéric Mitterrand, a decis să anuleze celebrările naţionale, cu vreo două săptămîni înainte de începerea lor, cu următoarea justificare: este unul dintre cei mai mari, e liber la editat, predat, tradus, recitat, iubit, dar celebrare publică, adică evenimente naţionale, statui, nume de instituţii, nume de străzi nu putem da pentru un cetăţean al republicii care a cerut exterminarea altor categorii de cetăţeni ai republicii. Asta a fost distincţia făcută de Franţa în cazul Céline şi a tins să devină exemplu de bună practică şi pentru alte culturi. [...]
Şi acum, trec la cazurile româneşti. O să încep cu al lui Octavian Goga și o să spun care sînt criteriile pe care le iau eu în calcul. Din punctul meu de vedere, vinovăţia supremă o au cei care transformă cuvintele în acţiune politică, adică în legi. Cineva care ajunge într-o poziţie politică și îşi transformă participarea la o ideologie a crimei în set de legi este foarte vinovat. Goga a făcut exact asta ca prim-ministru în ianuarie 1938, cînd a adoptat acel set de legi care lipsea de cetăţenie şi de drepturile conexe peste 230.000 de cetăţeni evrei români şi deschidea posibilitatea juridică a decăderilor din drepturi şi a exterminărilor. Iar paradoxul e următorul: pînă în 1918, poezia lui fusese de partea oprimatului, de partea celui lipsit de drepturi politice, cum era românul în Transilvania de atunci. Era o poezie care vorbea dinspre marginea unui sistem de putere către centru, încercînd să repare o nedreptate. Ce face Goga la maturitate cu articolele lui, pentru că are şi articole de un antisemitism turbat, şi cu acţiunea politică mai ales, este exact opusul a ceea ce făcuse tînărul Goga. Asta e foarte greu de înţeles. Cum unii oameni ajung opusul a ceea ce reprezentaseră cîndva. Există şi convertiri inverse. Există şi oameni care au avut o tinereţe vinovată, dar au înţeles cumva, ca după un vaccin, răul la care participau şi au trecut de partea democrată a istoriei. [...] Există și cazuri ca Goga, în care cineva care a fost de partea democraţilor ajunge, printr-o alegere proprie, aici. Ajunge preşedinte al unui partid care avea ca logo zvastica, pe un fond tricolor; cere să fie înmormîntat cu zvastica şi, mai grav decît toate astea, produce legislaţie ucigaşă. Din punctul acesta de vedere, nici unul din ceilalţi scriitori ai vremii nu atinge vinovăţia lui Goga. Eliade, Cioran şi Noica [...] sînt departe de vinovăția lui Goga, pentru că de la ei a rămas un corpus de texte, pe cînd în cazul lui Goga textele au devenit legi, au devenit acţiune politică.
Există destul de puţine cărţi de etică a memoriei în cultura română recentă. Poate cea mai ambiţioasă este cea a lui Gabriel Andreescu, de acum trei ani, Globalizarea ipocriziei, care în subtitlu spune că exact asta este, o încercare umanistă în etica memoriei. El încearcă în acea carte să unifice cele două mari traume ale continentului nostru: cea nazistă şi cea comunistă. El observă că există o ipocrizie în felul în care se raportează intelectualii, artiştii, oamenii care încearcă să construiască naraţiuni despre culturi. Ei tind să judece cu unităţi de măsură diferite răul produs de comunism şi răul produs de nazism-fascism. Gabriel Andreescu, printre altele, încearcă asta, de fapt asta este tema mare din cartea lui, să construiască un instrumentar care să opereze cu o măsură justă pentru a unifica trauma, pentru că e convingerea lui că, dacă Europa are un viitor, îl are numai prin unificarea celor două emisfere ale creierului ei, fiecare traumatizată de o ideologie totalitară diferită. Eu cred că el are dreptate şi cred că e cazul să operăm cu aceeaşi măsură. Cred că, dacă-l vedem pe Goga drept vinovat pentru că e la vîrful puterii politice şi produce legislaţie care ucide, sîntem obligați să-l considerăm şi pe Sadoveanu la fel. Între 1944 şi 1961, Sadoveanu e membru al Partidului Comunist, e la vîrful statului comunist, ba a fost chiar, interimar, şef de stat. În orice caz, ca preşedinte al Marii Adunări Naționale și membru al Prezidiului Provizoriu al Republicii imediat după abdicarea Regelui Mihai I, conduce şi participă la oroarea comunistă în anii ei cei mai criminali. A semnat nenumărate acte în acele calități, în vreme ce distrugerea era pusă în practică. Aşa cum am un disconfort cînd văd străzi sau licee care poartă numele lui Goga, am acelaşi disconfort cînd văd străzi sau licee care poartă numele lui Sadoveanu.
Și, ca să precizez discuţia, cred că e exact cum a spus Frédéric Mitterrand despre Céline. E liber la editat, publicat, predat, iubit, nu te împiedică nimeni să iubeşti poezia lui Goga sau proza lui Sadoveanu, să scrii despre ea, să o predai la şcoală, să o discuţi cu elevii şi aşa mai departe. Asta trebuie să se petreacă în libertate deplină. Problematică este celebrarea naţională. Aici, într-adevăr, e discuţia de purtat. [...]
Radu Vancu este scriitor și conferențiar la Facultatea de Litere și Arte din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
.jpg)
