Adrian Posteucă este expert în tehnologie, specializat în anticiparea și integrarea tendințelor emergente precum Inteligența Artificială, blockchain, metavers și designul experiențelor interactive. Mai multe la FutureReality.space și ConceptFactory.ro.
Aș începe prin a vă întreba cu ce anume vă ocupați?
La o primă vedere, aș putea spune că „mă ocup cu viitorul”. Dar asta sună așa, ca un titlu de film prost tradus. De fapt, lucrez cu tehnologiile emergente, cu storytelling digital și cu feluri de a gîndi prezentul prin lentila viitorului. Creez contexte în care Inteligența Artificială și realitățile imersive (VR, AR, MR) nu sînt doar gadget-uri spectaculoase, ci instrumente de reflecție. În felul meu, sînt un soi de curator de percepții viitoare.
În spatele workshop-urilor sau consultanței se află mereu o întrebare: cum se schimbă omul în raport cu tehnologia care învață să gîndească, să vadă, să simtă? Sînt un traducător cultural între tehnologie și uman, între ce putem construi și ce ar trebui să construim. Pentru mine, viitorul nu e o destinație, ci un limbaj care trebuie învățat.
Acum mă fascinează tot mai mult interacțiunea noastră cu AI-ul. Încerc să transform AI dintr-o „speritoare de job-uri” într-o unealtă pluridisciplinară. Mă întîlnesc cu creativi, cu CEO și încerc să le introduc inovația prin Inteligența Mediată Artificială. Pînă la urmă, AI-ul devine la fel de artificial precum pensula de lemn a unui pictor.
Pentru cineva care nu știe, ce sînt VR, AR și MR?
Aici răspunsul tehnic e simplu, dar cel interesant e mai degrabă metaforic.
VR (realitatea virtuală) este o lume complet artificială, dar pe care o trăiești cu tot corpul. Te scoate din cotidian și te aruncă într-un vis programat.
AR (realitatea augmentată) suprapune informații digitale peste ce vezi deja cu ochiul liber. Adaugă un strat de sens. E ca o realitate cu subtitrare.
Iar MR (realitatea mixtă) e un amestec sofisticat, o lume unde digitalul interacționează cu fizicul, iar elementele 3D țin cont de spațiul existent.
Dar mai presus de toate, aceste „realități” sînt feluri noi de a privi lumea. Sînt, dacă vrei, metafore tehnologice ale nevoii noastre de evadare, dar și de control. Ne permit să reimaginăm spațiul, corpul, identitatea. În loc să fugim de lume, poate doar o repovestim altfel. Cu mai multă plasticitate. Cu puțin cod.
Dacă poate fi virtuală și/sau augmentată, putem vorbi de o realitate artificială?
Sigur că da. Ba chiar cred că realitatea artificială e una dintre cele mai sincere forme de realitate. Cînd intri într-un mediu VR și începi să simți frică, empatie sau uimire, încă mai crezi că e totul „fals”? Creierul tău nu mai face diferența. Așa cum visul e real pentru cine visează, la fel și aceste lumi construite devin realități valabile. Într-o lume tot mai digitalizată, nu mai putem reduce „realul” la material.
Realitatea artificială e, poate, spațiul unde ne testăm limitele emoționale, morale, identitare. Nu e o formă de escapism, ci o unealtă de introspecție. Ca un poem sau o piesă de teatru, e o ficțiune care spune un adevăr. Cînd un avatar încarnează o emoție autentică, atunci da, realitatea artificială nu mai e doar un experiment. E un mod de a fi.
La ce sînt bune aceste realități?
Realitățile imersive nu mai sînt de mult doar apanajul SF-ului. Ele s-au strecurat deja în educație (lecții de anatomie în VR), medicină (simulări de operații), artă (instalații digitale) sau retail (probezi pantofi virtuali). Cele mai comune uzuri sînt, paradoxal, cele mai pragmatice.
Dar cele mai interesante sînt cele radicale: terapii pentru fobii, empatie digitală, transgresiuni identitare. Un profesor poate preda istoria mergînd cu elevii prin Atena antică, iar un activist poate simula o lume post-criză climatică.
Pe mine mă interesează cum aceste unelte pot deveni laboratoare de umanitate. Nu doar platforme de consum. Sîntem abia la început, dar deja se vede că aceste realități ne reeducă simțurile. Poate nu în sensul unei degenerări, ci al unei resensibilizări. Cînd lumea se automatizează, poate doar poezia imersivă mai poate strecura umanul înapoi.
Realitățile imersive ne pot altera simțul realității?
Da, dar nu cred că trebuie să ne speriem. Realitatea se modifică oricum: prin cultură, prin vis, prin iubire. Ce aduc aceste medii e o accelerare a acestei maleabilități. Sigur, pot genera dependențe, insatisfacții, senzația că „realul” nu mai e destul. Dar întrebarea nu e dacă fugim de realitate, ci de ce o facem. Dacă un adolescent preferă o lume digitală unde nu e marginalizat, poate că problema nu e ecranul, ci lumea în care nu se regăsește.
Tehnologiile imersive devin oglinzi. Uneori deformate, da. Dar și revelatoare. Ce riscăm nu e să pierdem contactul cu realitatea, ci să uităm să mai definim ce înseamnă real. Poate că sensul acestor tehnologii nu e să ne protejeze de lume, ci să ne reînvețe s-o privim. Cu mai multă luciditate. Cu ochii larg deschiși.
Dacă ați avea la îndemînă cele mai avansate tehnologii, ce v-ar plăcea să creați?
Mi-ar plăcea să creez o formă de realitate augmentată care nu doar să-ți spună unde să mergi sau ce să cumperi, ci să înțeleagă cum te simți. Un oraș care răspunde emoțiilor tale, o galerie de artă care potențează imaginația, o lume care nu doar te informează, ci te înalță. Mi-ar plăcea să construiesc spații digitale care nu se substituie realului, ci încurajează introspecția, dialogul, simțurile. O cafenea imersivă unde poți conversa cu versiuni posibile ale tale. Sau un muzeu unde operele se transformă în funcție de amintirile tale.
Într-o lume tot mai predictibilă, cred că cea mai subversivă utilizare a tehnologiei e să creezi spații de mirare. Nu doar de eficiență. Să nu uităm că, în cele din urmă, tehnologia bună nu e cea care ne dă mai mult control, ci aceea care ne întreabă cine sîntem, cînd nu mai avem nevoie de control.
