Eram în liceu, citeam Dostoievski și m-am gîndit prima dată la posibilitatea unei a doua șanse în viață. Cînd sîntem tineri, ne dorim ca lucrurile să se întîmple repede și bine. Nu prea există nuanțe, iar un eșec părea, pentru mine, un capăt de țară. Să nu intru la facultate din prima a fost una dintre spaimele mele cele mai mari. Dar de la Raskolnikov am învățat că ispășirea și iubirea te pot salva, iar de la Mîșkin că există o formă sofisticată de generozitate, care uneori costă scump, dar tot înălțătoare rămîne. La maturitate, am devenit din ce în ce mai interesată de lucrurile care nu ieșeau din prima, de ratările care deschideau un nou drum, complet neașteptat, de oamenii care se reinventau profesional sau alegeau să-și construiască o nouă viață în altă parte. Sau de cei care, după ce au trecut printr-un moment dramatic, găseau resurse să meargă mai departe și să-i ajute / să-i susțină și pe alții. De cei ale căror relații se destrămaseră, dar reușeau apoi să construiască o nouă legătură puternică cu altcineva.
Am urmărit cazul celebru și oribil al lui Gisèle Pelicot, femeia care timp de zece ani a fost sedată și abuzată de propriul soț. Ea spunea că nu vrea să-și asume rolul de victimă și că rușinea trebuie pusă la locul ei, adică în mîinile făptașilor. După un lung proces public, după ce o lume întreagă a avut acces la corpul și la minciuna în care trăise această femeie, care părea că are o familie tihnită, într-o mică localitate din Franța, Gisèle Pelicot a ales să vorbească, să se expună, să devină vocea femeilor care au nevoie de ajutor, dar care, din teamă sau pudoare, aleg mai degrabă să tacă. Și nu doar atît, ea a mai povestit și că nu și-a pierdut încrederea în oameni, și că trăiește o poveste de iubire alături de un domn drăguț și înțelegător, pe care l-a cunoscut în timpul procesului și care a susținut-o în acest lung și istovitor demers. A doua șansă înseamnă și să mai iubești, după ce ai fost rănit profund, devastator.
După ce am terminat de scris volumul meu de povestiri Salvatorii, mi-am dat seama că toate personajele mele sînt niște supraviețuitoare, în fond, și că fiecare speră să aibă parte de o a doua șansă. Și pentru asta sînt dispuse să riște, să creeze punți între lumi și între oameni. Această combustie interioară mi se pare sinonimă cu viața. Și, poate, de aici și tema acestui Dosar, în care o să găsiți povești despre cum oamenii își reconfigurează traseul existențial, despre variante posibile care ne duc mai departe.
