Absurdul e prezent în literatura lumii de la începuturile sale, dar „literatura absurdului” își primește numele tîrziu. În 1943, cînd tînărul Camus scria, în Mitul lui Sisif, că revelația absurdului se întîmplă cînd „toate decorurile se prăbușesc”, lumea literaturii trecuse de mult de șocul primului contact nemijlocit cu absurdul: șocul lui merdre în prima seară de spectacol cu Ubu rege de Alfred Jarry și apoi urletul lui Père Ubu: Nous n’aurons point tout démoli si nous ne démolissons méme les ruines! („Nu vom fi dărîmat nimic dacă nu dărîmăm și ruinele!“). La 10 decembrie 1896, cînd vorbele acestea se aud pe scena de la Théatre Nouveau, piesa e numită „de avangardă”, nu literatură a absurdului – și, de avangardă fiind, e desființată la unison de criticii academiști imediat după premieră, uitată decenii întregi și recitită atent abia după 1948, cînd noua avangardă teatrală (cu Ionesco, Beckett și Jean Genet) aduce iarăși în scenă iraționalul lumii și-l denunță, cu rînjet sardonic, drept absurd.
Nici astăzi, după multe alte decenii, numele de „literatură a absurdului” nu e tocmai fixat; ar fi o etichetă prea permisivă pentru unii, iar pentru alții ar desemna doar o practică literară deja depășită. Multă vreme, titlul studiului din 1960 al lui Martin Esslin a fost suficient: Teatrul absurdului – doar teatru, fiindcă în dramaturgie a devenit mai întîi foarte vizibilă utilizarea nonsensului ca formulă expresivă legitimă pentru reprezentarea lumii drept univers irațional. În 2024, editorul The Routledge Companion of Absurdist Literature, Michael Y. Bennett, pune în titlul introducerii sale două întrebări care, iată, se pare că nu și-au găsit totuși un răspuns mulțumitor pînă azi: What is Absurdist Literature? And Is that What Are We Calling It Now?(„Ce este literatura absurdului? Și în felul ăsta îi zicem acum?“). Căci e interesant să aflăm ce se citește în vremea noastră drept „absurd” – sub această etichetă, vedem din cuprinsul volumului colectiv, încap și tragicomedii antice, și romanele cu Alice ale lui Lewis Carroll, și Günter Grass, și literatură postcolonială, pe lîngă prezențele obligatorii în listă ale lui Dostoievki, Kafka, Ionesco sau Slawomir Mrozek. Selecția e generoasă, iar asocierile, la prima vedere, surprinzătoare. Selecționez din corpusul de texte al volumului colectiv doar cîteva titluri care ar spune ceva cititorului contemporan de la noi: ce ar apropia Amfitrionul lui Plaut de teatrul TV al lui Beckett și de Top Girls, piesă a dramaturgei britanice Caryl Churchill, cu premiera în 1982? Dar Suflete moarte de Metamorfoza lui Kafka și de Patimile după G.H. de Clarice Lispector?
E cîte o reprezentare a absurdului în fiecare, pentru că fiecare construiește o lume fără noimă și lipsită de scop: la cheremul zeilor (care, atotputernici, pot face dintr-o tragedie o comedie fără să schimbe un vers, chiar înainte ca piesa să înceapă, cum aflăm din Prologul lui Mercur) sau al unei Autorități niciodată văzute, cu drept de viață și de moarte asupra tuturor, cu inflexibile norme sociale care dictează ce înseamnă o „femeie de succes” sau populată de personaje care se dizolvă în propriile angoase, lumea absurdului e una în care întrebarea „ce rost are viața asta” nu-și găsește nici un răspuns. Aici, în acest raport dintre lumea lipsită de raționalitate și dorința adînc-umană de a înțelege de ce lumea e cum e, găsește Albert Camus absurdul: „O puzderie de iraționale s-au ridicat și-l înconjoară pînă la sfîrșitul zilelor sale. [...] Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși rațională. Absurdă însă este confruntarea dintre acest irațional și această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului. Absurdul ține atît de om, cît și de lume. Pentru moment, el este singura lor legătură. Îi înlănțuie unul de celălalt cum numai ura o poate face” (Mitul lui Sisif, traducere, prefață și note de Irina Mavrodin, ELU, 1969, p. 24). Și-atunci, dacă iraționalitatea lumii e fără leac, iar omul nu se poate opri să nu vrea, în zadar, răspunsuri limpezi, de ce. pentru Camus, Sisif e fericit în chinul lui perpetuu și absurd? Pentru că, aflăm la finalul eseului, Sisif a ajuns să știe, nu se mai iluzionează cu fantasme ale salvării, a devenit lucid – și în luciditatea lui a găsit cea mai potrivită cale – care e și desăvîrșit-paradoxală – de a se elibera de absurd: îl practică, deci îl știe, îl arată dinăuntru și, arătîndu-l, îl denunță.
Aceasta e și forma discursivă a literaturii absurdului: o literatură agonală, care denunță prin deixis ceea ce este fundamental nedrept (lumea fără noimă) și care protestează denunțînd. Reprezentarea absurdului e luarea la cunoștință, cu luciditate, a existenței „puzderiei de iraționale”; numindu-le în întregul lor nonsens, punîndu-le în poveste sau în scenă cu șirul de deziluzii cu tot, literatura le acuză și le denunță injustețea, folosind exact limba lipsei de sens. E un show and tell amar, în care rîsul e rictus și nu mai vindecă moravuri, iar satira și-a pierdut finalitatea didactică: fiindcă nimic n-are cum să schimbe lipsa de sens, nu mai vrea să îndrepte ceva, vrea doar să arate cu degetul și să denunțe.
Unul din multele studii despre teatrul absurdului (din vremea cînd încă putea să se numească „de avangardă”) are titlul The Theater of Protest and Paradox. Developments in the Avant-Garde Drama (George Wellwarth, 1965). Protestul din literatura absurdului e numire, lucidă și succintă, a ceea ce știi că nu e drept. Și tot Camus a știut, poate înaintea altora, că literatura are (și) această funcție – în L’artiste en prison, prefața la traducerea textelor din închisoare ale lui Oscar Wilde, scrie că arta e și un mijloc prin care „să dăm un sens suferinței, fie și numai spunînd că este inadmisibilă”.
Magda Răduță este conferențiar univ. la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Foto: Alfred Jarry, Ubu
