La tăierea de moț, am ales de pe tavă o șurubelniță, un creion și un stetoscop. Familia a sperat să mă fac medic, dar, din păcate, singura legătură cu stetoscopul e că sînt bolnăvicios și puțin ipohondru. Semnele unor meserii erau, de fapt, creionul – scriu de cînd mă știu – și șurubelnița – pe lîngă faptul că îmi plac gadget-urile, să montez și demontez chestii, m-am făcut inginer.
Nu mi-am știut mereu traseul, am rătăcit o vreme pînă am ajuns să fac ceea ce fac astăzi. Mai întîi, a fost bunicul meu matern, contabil la Trustul de Construcții. După ’90, trustul s-a împărțit în două firme de construcții și el s-a ocupat de salarii. Una dintre primele amintiri pe care le am cu Bunicu’ a fost o vizită pe un șantier, unde m-a dus cu el în ziua de salarii. Am fost fascinat de macara și am plîns, rugîndu-l să mă lase să urc în cabină. Mi-a zis că o să am voie să mă urc cînd o să fiu mare, așa că mi-am dorit să mă fac macaragiu. Îmi plăcea ideea de a lucra la înălțime, de unde aș fi putut vedea totul pînă în zare.
După aceea, pentru că am copilărit într-o casă cu multe femei, iar mama și bunica își făceau hainele la croitoreasă și de foarte multe ori ne luau – pe mine și pe sora mea – cu ele cînd aveau probă, am început să fac o pasiune pentru îmbrăcăminte. Luam capetele de materiale care rămîneau și făceam rochițe pentru păpușile Barbie. Desenam modele de haine și, la un moment dat, cred că am și vîndut la bloc haine de păpuși făcute de mine. Visul meu era să mă fac creator de modă. Mama spune că de aia m-a dat la clasă de franceză, că aveam talent la desenat și croit și a considerat că franceza o să mă ajute dacă urmez profesia asta.
Din gimnaziu, însă, am știut că vreau să urmez cursurile Facultății de Construcții. Și asta pentru că în școală mi-a plăcut mult fizica mecanică și îmi doream să am o meserie în care să pot spune: uite, ăla e făcut de mine. La începutul studenției, mi-am dorit să fiu expert în monumente. Voiam să mă ocup de consolidări și reabilitări de monumente, să fiu funcționar la Ministerul Culturii. Apoi, în facultate, după un an de studiu, am știut exact că nu voiam să fac proiectare, dar nici șantierist nu voiam să fiu. Nu mă vedeam vara pe caniculă sau iarna pe ger, toată ziua pe șantier. De la un punct încolo, mi-am spus că drumul meu va fi în mediul academic. Am avut un plan concret: master, doctorat, asistent universitar, șef de lucrări, conferențiar, profesor universitar. La un moment dat, după o ceartă cu o prietenă, i-am spus că nu o să mai vorbim niciodată, dar că, după ani și ani, băiatul ei o să fie studentul meu și o să-mi dau seama cine e după culoarea ochilor și o să-l pic la examen. Așa de sigur de parcursul meu eram. Dar nici planul ăsta nu a ținut prea mult. După două mastere, doi ani de doctorat și doi ani de lucrat în Universitate, am fugit mîncînd pămîntul. Atunci am conștientizat că personalul universitar era complet rupt de realitate, respectiv de partea practică, și nu mi-am mai dorit să rămîn într-un birou, înconjurat de teoreme și normative.
Am plecat, așadar. Mi-am făcut bagajele și m-am mutat din București la Focșani, unde am lucrat într-o fabrică de confecții ca coordonator de mentenanță. Acela a fost momentul care mi-a reconfigurat traseul în carieră. În ăia doi ani, am învățat pe pielea mea ce înseamnă să fi angajat într-o multinațională, am cusut pentru prima dată, m-am jucat în sala de croit și am învățat ce face fiecare echipament și utilaj din fabrica aceea. Dar mi-am dat seama, cu timpul, că Focșaniul era un oraș prea mic pentru mine și am plecat și de acolo. A urmat un alt job în mentenanță, pentru cîteva luni, apoi am ajuns la primul job care mi-a plăcut cu adevărat. De șapte ani, fac ce nu am crezut niciodată că o să fac și îmi place extraordinar de mult. Nu cred că există un job mai potrivit pentru mine și pentru deficitul meu de atenție. Sînt manager de proiect în departamentul de investiții, într-o companie de fashion retail (a treia, dar aici se pare că îmi e bine – de curînd, am împlinit patru ani de cînd sînt angajat aici). Ce fac, mai exact? Unul dintre colegii mei spune ironic că sîntem niște secretare foarte bine plătite. Probabil că așa e, de la distanță. Dar eu aș spune că fac magazine de îmbrăcăminte. Fac oamenii fericiți, aducîndu-le în orașul lor magazinul lor preferat. Sînt și pe șantier, dar suficient de puțin încît să nu mă plîng de frig sau cald, călătoresc mult și jonglez cu trei-patru proiecte în același timp. Ar părea că fac același lucru iar și iar, dar fiecare magazin e oarecum diferit și provocările sînt categoric mereu diferite.
În viața mea de acum, întîlnesc două categorii de oameni: cei care mă știu ca scriitor – care, atunci cînd află că sînt inginer constructor și sînt project manager, sînt uimiți, pentru că aveau senzația că profesez în publicitate sau într-un alt domeniu creativ – și cei care mă știu ca inginer – și rămîn surprinși cînd află că scriu; la ei, întrebarea e ce caut pe șantiere, de ce nu sînt angajat în presă sau într-o editură? Răspunsul pentru aceștia e simplu și, într-o oarecare măsură, cinic: îmi place job-ul meu și îmi plac banii. În schimb, întrebarea care mă deranjează cel mai tare e: ai făcut atîta școală (master în Japonia, o școală doctorală) ca să deschizi magazine de fashion retail? Da, și nu regret nimic din parcursul meu educațional și profesional. Nu e mare inginerie (sic!) ceea ce fac, dar background-ul meu mă ajută mult. Și nu, nu aș vrea să lucrez într-un domeniu conex cu scrisul. Îmi place ceea ce fac, îmi place să călătoresc și să interacționez cu lumea din domeniul ăsta. De aici îmi culeg poveștile, asta mă ține alert, așa descopăr noi tipologii de oameni, care pot ajunge la un moment dat personaje.
Horea Sibișteanu este inginer și scriitor. A publicat Fetiș (2019) și Întinde mîna, Tiberiu, la Editura Nemira.
Credit foto: Wikimedia Commons
