Dacă privim atent spre trecutul vieții noastre, vedem că mulțimea evenimentelor nu se aranjează cuminte pe linia unei succesiuni calme, ci mai degrabă într-un șir de răsturnări, dezechilibre și, din cînd în cînd, catastrofe. Viața ia alte forme în urma consumării unui moment de trecere. Ea devine mereu alta după intrarea la facultate, după terminarea ei, după prima angajare, după moartea părinților, după nașterea primului copil. Fiecare dintre aceste etape e ca o planetă cu orbită proprie, ba chiar ca un sistem solar cu o configurație specifică, fiindcă odată cu trecerea dintr-o fază a vieții în alta se schimbă și centrul ordonator. În ciuda perisabilității acestor episoade, ne aducem aminte cum fiecare dintre ele ne oferea iluzia eternității. Nimeni nu se gîndea că serile lungi de vară ale copilăriei vor avea cîndva un sfîrșit. Nu ne imaginăm decît vag că va exista vreodată un ultim cuvînt pe care-l vom spune părinților, bunicilor sau prietenilor. Avem mereu impresia că prezenta configurație a vieții noastre e fixă, că ordinea în care intră zilele e repetabilă la nesfîrșit. Această senzație este ceea ce filosoful german Friedrich Schelling numește „marele prezent”. Filosofia ultimului secol s-a limitat să caute stratul ultim al omului în „fluxul” lui interior sau într-o durată mai adîncă decît succesiunea timpului exterior. Numai că astfel de încercări văd trecerea omului prin propria viață precum călătoria uniformă a unui obiect în spațiul vid. Ele nu iau seamă de răsturnările, năpastele, catastrofele și, în general, de haosul pe care-l presupune trecerea de la o etapă a vieții la alta. Orice ordine a vieții aparent stabilă se află mereu pe drumul spre un moment haotic ce-i va detona temeliile. Moartea cuiva apropiat, o boală desfiguratoare, un accident sau, dimpotrivă, nașterea unui copil, însănătoșirea miraculoasă, o întîlnire destinală, toate sînt tot atîtea irumperi ale unei forțe haotice care aruncă în trecut ordinea pe care o credeai de neclintit. Timpul adînc al vieții nu trece continuu în succesiunea trecut-prezent-viitor, ci mai degrabă în salturi de unități pe care le trăim ca și cînd ar fi un prezent infinit repetabil. Ordinea unui prezent etern se scufundă scurt în apele haosului pentru a da naștere unei noi organizări, percepută ca un alt prezent etern, și tot așa pînă cînd vom fi înghițiți de haosul din care am provenit. Momentele de haos excesiv sînt cele care ne deschid prăpastia în fundul căreia putem privi temeiul sau, mai degrabă, netemeiul (Ungrund) existenței. De-a lungul vieții sărim de pe o orbită pe alta, precum saltul electronului care trece de la un nivel de energie la altul. Experiența vitală a timpului se dă în salturi, nu ca flux continuu. Curgerea interioară nu poate da seama decît de timpul „marelui prezent”, adică de acea stare pe care o considerăm infinit repetabilă, fără a-i putea concepte sfîrșitul. Trecutul și viitorul acestei forme a vieții nu există decît ca umbre ale prezentului.
Dar nici un flux nu poate cuprinde total salturile, prăpăstiile, survenirea haosului. Potrivit lui Schelling, experiența temporală originară nu e nici fluxul, nici succesiunea ordonată, ci momentul haosului din a cărui prăpastie pui vechea ordine a vieții ca trecut. Cea mai acută trăire a rupturii de nivel între o ordine a vieții și un nou prezent o simțim în fața unui mormînt. În adîncul mormîntului nu vezi numai moartea celuilalt, ci și moartea ta sau, mai exact, punerea ta ca trecut. Căci imobilitatea morții se transferă și asupra lumii tale vechi, pe care o împietrește precum privirea Medusei. Nici un flux interior nu te mai poate transporta în lumea de dinaintea marii rupturi. Te-ai pus pe tine însuți ca un trecut laolaltă cu lumea ta veche, a cărei ordine nu mai poate exista. Oricît de împlinită a fost viața unui om, spre final senzația naufragiului, a descompunerii ultime și a înfrîngerii se instalează pentru a pregăti saltul în haosul ultim, pe care Kant îl descrie astfel, într-un moment de lirism necontrolat: oamenii vor fi, cu toții, „supuși de către natură tuturor relelor, lipsei, bolilor și morții premature ca orice animal de pe pămînt. Și vor rămîne în această stare, pînă cînd un mormînt larg îi va înghiți pe toți, aruncîndu-i înapoi în adîncul haosului fără finalitate al materiei, din care fuseseră scoși” (Critica facultății de judecare, Editura Trei, 1995, traducere de Vasile Dem. Zamfirescu și Alexandru Surdu §87). Eternitatea prezentului e o scurtă iluzie înaintea „stingerii eterne”.
Afirmația lui Kant se găsește însă într-un capitol intitulat „Despre dovada morală a existenței lui Dumnezeu“. Bezna grea a catastrofei ultime ce vine spre noi poate fi neutralizată dacă admitem un scop final al creației, la care noi participăm ca ființe morale. Dar aceasta înseamnă a ieși din cosmos, a-l vedea din adîncurile ființei tale inteligibile. Schelling va reformula această idee spunînd că haosul care pîndește în fiecare clipă a vieții noastre și care ne înfrînge în mod inevitabil la final poate fi depășit dacă punem întreaga noastră viață ca un trecut, inclusiv cea încă netrăită. Scobiturile, hîrtoapele și abisurile vieții ce sfîrșesc fatal în marele hău al morții sînt anulate dacă viața ta va atîrna de cer, pentru a folosi imaginea lui Wittgenstein din Cultură și valoare. Evanghelia o spune clar: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.3). Abia o asemenea ridicare deasupra intermitențelor vieții poate da naștere unei continuități absolute asupra căreia haosul nu mai poate acționa. În cuvintele lui Constantin Noica, „spiritul e punctul unde se sting diferențele eului simplu” (Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, 23 februarie 1979). Nu în fluxul interior trebuie căutat adevărul vieții și al timpului, căci el e doar iluzia stabilității în mijlocul unei mări de haos, ci în continuitatea aflată dincolo și deasupra eului.
Dragoș Grusea este doctor în filosofie, lector la Universitatea Națională de Arte din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
