Evoluția însăși a termenului ,,competiție” în timp reflectă, cumva, procesul prin care trece orice ființă umană în societate: pentru că începem prin a căuta (petere) împreună cu alții (con) – familie, profesori, colectivul căruia aparținem, grup de prieteni ș.a. –, tinzînd spre a afla, a cunoaște; inevitabil, indiferent de cît de raționali și echilibrați sîntem, ajungem mai apoi să ne comparăm, să ne dorim mai mult, iar, pentru aceasta, evident, să suferim, să trecem prin eșecuri, să luptăm, să gustăm frugal succesul, să ne bucurăm și să o luăm de la capăt. Cu alte cuvinte, treptat, intrăm în competiție (competere), cu sensul de confruntare, rivalitate, deoarece sensul modern implică ideea de recunoaștere, faimă, premiere.
Ia mult timp oricui să transceadă sentimentul de vinovăție și umilință atunci cînd, aflat în competiție, devine un învins, și nu un învingător: fie că este el însuși concurentul sau, ceva mai tîrziu în viață, cînd pe pistă aleargă fiul, fiica, el, ca părinte, nu este doar solidar cu copilul său, ci direct competitor. Eu însămi am traversat toate aceste stări: ca elevă am cunoscut gloria (efemeră), dar și căderea dură. Aceiași oameni (profesori) care mă validaseră anterior s-au repliat rapid. Deodată, nu mai eram un motiv de mîndrie, ci de: ,,Aaa, dar era de așteptat!”.
Ca profesor, ulterior, am căutat să ofer încredere elevilor: de aceea nu știu cît notele în sine sînt relevante, ci atitudinea ta ca profesor. Da, mai ales în ultimii ani, a fost o luptă în școală pentru medii și burse (acum, cu noile reglementări, ține de domeniul trecutului), dar eu, personal, am încercat să îi fac pe copii să înțeleagă că scopul nu e nota, nu e banul, nu e nici măcar premiul. Și totuși, în goana după medii de bursă, nu am văzut nici un copil care să nu evolueze științific, intelectual, chiar moral: pentru că și-a dorit mai mult, a concurat, adică a învățat, s-a autodeterminat, a făcut sacrificii, deci a devenit mai puternic.
Apoi, ca părinte, a început cavalcada emoțiilor „3 în 1”: ca fostă elevă trecută prin dîrmonul unor examene și concursuri, ca profesor care știe prea bine și sistemul, și emoțiile triumfale, dar și lacrimile despre care prea rar se povestește ale celor care nu au 10 sau ultima medie de admitere la profilul visat ori premiul onorant la concursul/-urile la care au participat; și, peste toate, ești și părinte, dator să îți susții intelectual, moral și emoțional propriul copil. Te transformi într-un fel de X-Man, care trebuie să găsească puterea să împace toate aceste forțe care, adesea, tind să concureze între ele, riscînd una să o strivească pe cealaltă: profesorul spune una, fosta elevă și actualii elevi – alta, părintele caută calea de mijloc.
La un moment dat, apar înțelepciunea, revelația a ceea ce contează cu adevărat în viață, dar, în tot acest răstimp, pentru mulți dintre noi, viața a curs în încleștare și goană nebună după... validare. Ca să conștientizezi adevăratul sens profund al vieții e nevoie de maturitate, educație, proces de reflecție și autocontemplare. Poți cere unui copil de 10 ani sau 15 ani care dă examen de admitere în clasa a V-a ori a IX-a (și chiar mai sus, de Bac sau facultate) și ai cărui părinți aspiră (competere) să intre la cea mai bună școală, să ia notele cele mai mari, să fie mîndria familiei sale, să aibă capacitatea de a gestiona rușinea unui eventual eșec?! Deoarece, deși se vorbește mult despre felurite concursuri, competiția cea mai acerbă în școală este cea care vine dinspre examene. Nu neapărat olimpiadele școlare, care implică o participare benevolă și facultativă (motiv pentru care (îți) poți spune, simplu, că nu reprezintă un interes, o miză, pentru tine), sînt oglinda rivalității. Ci examenele, testări obligatorii, care vin cu lauri strălucitori sau ceva mai ofiliți.
Iar cel mai greu de tolerat este atunci cînd muncești, înveți, ești conștiincios, chiar talentat, uneori de-a dreptul pasionat, ba și mental, emoțional antrenat, însă buf! – chiar la finish cazi. E greu să te ridici, pentru că această categorie de copii trăiește acut sentimentul nedreptății. Întrebarea este: în atare condiții, preliminare unei competiții, respectiv trans- și post-competițional, cum procedezi ca părinte, ca profesor, ca prieten?
E simplu pentru cel care are parte de victorie ca răsplată pentru munca sa, e firesc să fie astfel și e corect. E simplu și pentru cel învins, în condițiile în care știe că finalul competiției era previzibil: no pain, no gain! Categoria, însă, intermediară a copiilor a căror minte strălucește, sînt pasionați de diverse lucruri, poate unele neaflate pe lista disciplinelor școlare, care sînt perseverenți și muncitori, dar care, din diverse motive – apropo, foarte important de aflat acestea –, nu sînt cunoscuți sau recunoscuți, m-a atras întotdeauna. Tocmai pentru că este provocator să găsești lumina (sau să o aprinzi) acolo unde pare stinsă.
Am avut sau am elevi de a căror valoare nu m-am îndoit o secundă. Și, cu toate acestea, au fost puternic izbiți de cîte un val. Prea puțini sînt cei care singuri, vorba poetului, ,,au și deprins să meargă pe valuri, în picioare”. Mai ales cînd sentimentul injustiției, de care vorbeam, este profund. Și atunci trebuie să intervină o mînă salvatoare: este cea a părintelui sau/și a profesorului care să îi arate copilului că este alături de el, să îi sădească încrederea unui ,,tomorrow is another day”, căci nimic nu se termină, ci totul continuă. Cînd copilul este copleșit de nemulțumirea părintelui/profesorului, adesea transformată în acuze, reproșuri, chiar dispreț, este foarte dificil (aproape imposibil) să-și recapete încrederea în el, deoarece pentru un copil oamenii cei mai apropiați lui sînt reperele sale.
Unui copil nu-i poți cere înțelepciune și echilibru emoțional. Este reactiv, din acest punct de vedere. Pînă să își construiască propriul sistem de înțelegere a lumii și a sinelui său, se bazează pe cei din jur. Ce îi oferă aceștia este baza devenirii sale. Am întîlnit copii care mi-au spus că, întrebați fiind de părinți ce notă au luat la un oarecare test, răspunsul a fost: 9,95. Iar dialogul a continuat: ,,A fost vreun 10?“. „Da.“ „De ce nu ai luat și tu?” Același copil, devenit adult, trăiește un calvar pînă vin rezultatele oricărui tip de examen, interviu etc., indiferent cît de bine s-a prezentat.
Am în minte și exemplul unor elevi care au participat la concursuri școlare. Unii au fost recompensați cu triumf, alții – în mod nedrept –, nu. Dar timpul, talentul și munca, încrederea cultivată, conștiința a ceea ce sînt, susținerea au restabilit dreptatea și au confirmat valoarea. Finalmente, e vorba despre a nu abandona. Însă, repet, e greu să nu abandonezi, cînd te afli singur în competiție. Absolut singur. Și mai ești și un copil.
Întotdeauna am crezut că un copil care practică sport va fi mai puternic decît ceilalți. De la disciplină, curaj, perseverență la controlarea emoțiilor. Mărturisirea sinceră a lui David Popovici după ce a cîștigat aurul la proba de 200 de metri la Campionatul Mondial din Singapore, că a vrut să abandoneze, să fugă, că îi era pur și simplu frică de rezultat, trebuie, însă, să ne pună pe gînduri. Sigur că nivelul competiției este incredibil de înalt, sigur că David trebuia să confirme un titlu mondial, dar credeți că pentru un puști de 10, 15, 18 ani o admitere sau un Bac nu sînt cel mai cumplit Campionat Mondial?! Am întîlnit părinți care le dădeau copiilor (de 10 ani!) exemplu pe Simona Halep și le cereau la școală performanță similară ei. De altfel, sincer, cred că nici Simona, nici David nu vor să fie un factor de presiune, prin comparație de acest tip. Bineînțeles că acei copii au clacat, copleșiți de performanța care li se cerea.
Cum depășești un astfel de moment de criză? David nu a făcut-o singur (deși este un tînăr foarte profund, nu doar intelectual, ci inclusiv spiritual). Dacă nu ar fi fost cei apropiați care să îi redea încrederea în sine, ar fi cedat cel mai probabil. Tot așa, unui copil îi este foarte greu să își găsească echilibrul privind spre străini. Prin urmare, căldura și sprijinul familiei, ale antrenorului/profesorului/prietenilor devotați sînt vitale. După acestea, vine restul. Dacă baza este fragilă, mai devreme sau mai tîrziu, monumentul se va prăbuși.
Fără îndoială, competiția există și este și necesară. Nu cred că există evoluție în afara ei, decît cea spirituală, departe de lume. Dar noi, ca părinți și profesori, ar trebui să ne întrebăm dacă merită cu adevărat toate competițiile în care ne aruncăm (cu) copiii, la fel de bine cum trebuie să știm cînd să ne oprim (fie că este o competiție nepotrivită copilului, fie pentru că s-a obținut deja maximum).
Experiența de viață îl va învăța pe omul inteligent că ideală este competiția cu tine însuți. Cei care ajung aici sînt marii campioni. Dar să ajungi la această revelație este un drum lung. Trăim, vrem, nu vrem, într-o competiție. Să ne întoarcem, însă, la un moment dat, în acest periplu, la sensul prim al cuvîntului este o dovadă de înțelepciune: a tinde spre ceva.
Deny, elevă a mea, după ce a trecut prin examene, concursuri, olimpiade, mi-a spus înainte de a absolvi liceul anul acesta: ,,Doamnă, mi-am dat seama că nu contează premiile. Doar emoțiile trăite și oamenii întîlniți. Acestea m-au format”.
Serinella Zara este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Iași și coordonatoare a Clubului de comunicare culturală Logos.
.jpg)
