Trăim într-o lume în care totul se schimbă în permanenţă, fără să fim întrebaţi niciodată ce credem despre asta, fără să fim întrebați dacă vrem să se schimbe sau nu şi fără să fim întrebați dacă vrem să facem parte din acest fel de lume. Lucrurile se întîmplă riguros, fără să fim întrebaţi niciodată de ce ne îndreptăm vertiginos înainte. [...]
Lucrul cel mai misterios, din punct de vedere metafizic şi tehnic vorbind, este că civilizaţia noastră este o civilizaţie care a învăţat să producă noul [...], iar de la un timp îl produce intenționat. Noul este produs ca un element de planificare a ceea ce avem, fiecare, de făcut. Asta este o trăsătură distinctivă profundă a civilizației noastre. Este profundă într-un sens metafizic şi într-un sens religios, care nu este confesional, ci religios într-un sens teologic semnificativ.
Ingredientele acestei civilizaţii le ştiţi foarte bine. Să începem cu Iliada şi Odiseea ale lui Homer? În mod sigur, pentru că atunci cînd s-au produs revoluţiile culturale în cultura noastră, în civilizaţia noastră, ele au fost legate întotdeauna de revizitarea lor. Gîndiţi‑vă la modernismul radical al uni Ezra Pound, al cărui poem Cantos – simplu, Cîntul – reprezintă poemul epic al modernităţii, echivalentul Eneidei, echivalentul Iliadei, echivalentul Divinei Comedii. Iată, l-am evocat pe Vergiliu, care-l imita pe Homer şi care a vrut să-şi ardă opera pentru că a considerat că nu l-a ajuns niciodată, l-am evocat pe Dante care s-a lăsat ghidat de Vergiliu şi care, deşi nu-l ştia pe Homer, ştia bine că aparţine acestei ascendenţe. [...] Pound revizitează în primul cînt din Cantos secvența din Eneida VI, care revizitează secvența din Odiseea XI, iar ideea directoare care-l ghidează este Divina Comedie, cu această tripartiţie: Infern, Purgatoriu, Paradis. În cele din urmă, toată lumea se întreba: unde este Paradisul lui Pound? Mai clar, care este paradisul modernităţii? El a spus că mai degrabă am găsi în lumea de azi locuitori pentru Infern, eventual pentru Purgatoriu, decît pentru Paradis. Pînă la urmă, la Paradis s-a oprit, așadar fără să formuleze posibilitatea Paradisului în contextul modernităţii. De ce? Să dau un exemplu românesc. Cioran îşi amintea că Nae Ionescu, profesorul lui, vorbea des despre Infern la cursurile lui, dar niciodată n-a pomenit de Paradis și s-a întrebat: de ce? Răspunsul i l-a dat un francez, Henri Michaux, care spunea: „Lumea noastră nu e făcută pentru Paradis”. Lumea noastră care? Lumea noastră modernă.
Ulysses a lui James Joyce urmează explicit cînturi din Homer. Iată cum, prin Pound și Joyce, vedem cum modernismul radical se articuleză pe o reînviere a celei mai vechi tradiţii europene. Europa începe cu Homer, în mod clar. Adică începe cu greci. După care totul se consumă într-un mariaj imposibil, în care grecii sînt cuceriţi de romani. După versul faimos al lui Horaţiu, romanii îi înving pe greci, dar grecii îi înving cultural pe „ţăranii latini”. Ceea ce numim Antichitate este, de fapt, acest lucru misterios şi extraordinar de fertil, şi anume faptul că puterea militară, politică, administrativă supremă cucereşte şi, de îndată ce a cucerit, înţelege că cel cucerit îi e superior. Şi se pune la şcoala lui, iar Roma devine greacă. [...]
Această Antichitate ia un ultim chip în momentul în care Imperiul Roman se creştinează. Imperiul Roman primește o religie care nu este europeană, este asiatică, şi care prelungeşte o altă religie, religia vechilor evrei, care este fără comună măsură cu tipul religios care domina lumea greco-romană. [...] Cu creștinismul se întîmplă, iarăși, ceva ce intră în logica acestor paradoxuri constitutive, în secolele II-III. Iată o religie nouă, ieşită dintr-una veche, din religia vechiului Israel, dar care decide, împotriva bunului-simţ, împotriva politicii religioase şi instituţionale, decide să păstreze cărţile sfinte ale vechiului Israel, tale quale. Nu cum a făcut-o islamul în Coran, unde vechile cărți ale lui Israel sînt mestecate, interpretate şi uneori, deşi găsim anumite nume acolo, modificate integral potrivit tradiţiei lor astfel încît, pentru neavizat, sînt irecognoscibile. Creștinismul primește cărțile sfinte ale evreilor așa cum sînt și avem ceea ce se numeşte Vechiul Legămînt şi Al Doilea Legămînt, puse împreună, ceea ce creează mari probleme, de care un gînditor, Marcion, şi-a dat seama şi a spus: trebuie renunţat complet la Vechiul Testament, care este altceva. Ei bine, geniul creştinismului a spus: o fi altceva, dar ele sînt date împreună. N-a fost singurul paradox. Al doilea este o afirmaţie nebunească – acum mă joc puţin cu termenii pe care i-ar fi folosit maestrul meu, care e Leon Şestov, şi anume să spun „nebunia pură”, acesta este un citat din Pavel. Dar cum să spui că propui o religie care afirmă că Dumnezeu s-a făcut om? Şi ce promite? Nu promite viaţa de după moarte a sufletului, pentru că asta ar fi înţeles foarte bine un orfico-pitagoreic sau un platonician. Ei știau că sufletul e altceva decît corpul, că pleacă după moarte eliberat din temniţa trupului şi jubilează potrivit naturii lui care nu mai are nimic de-a face cu materia. Or, acest Dumnezeu care s-a făcut om şi care s-a lăsat să fie umilit, chinuit, sfîșiat şi în cele din urmă omorît cu cea mai infamantă moarte din Antichitate promite reînvierea morţilor, adică învierea în trup. Altfel spus, valoarea ultimă nu este sufletul, valoarea ultimă este sufletul întrupat. Sufletului întrupat îi este promisă eternitatea. Dar, dacă este aşa, înseamnă că lumea materială, carnea, e altceva decît ne-am imaginat noi potrivit filozofiilor tradiționale, care vin din lumea Antichităţii. De aici răsare o nouă noutate, dacă vreți; din gîndirea profundă a acestei promisiuni enigmatice, aceea că nu sufletului îi este asigurată imortalitatea, ci corpului înviat. Asta spune despre Lumea de Apoi ceva complet diferit. [...]
E foarte interesant că islamul, cînd s-a alcătuit aparent din cele două religii ale Cărţii care l-au precedat, el revendicîndu-se ca o religie abrahamică – dar pentru ei Abraham era deja musulman, asta trebuie spus –, a preluat din iudaism părţile comode. Creştinismul a preluat părţile vertiginoase. Adică geniul Europei este un geniu care, pus între două variante, varianta grea şi varianta simplă, nu se uită la cea simplă, o ia pe cea grea. [...]
În 1931, Ezra Pound a publicat un volum cu titlul Make it new („Fă lucrurile noi”), care a devenit un slogan al modernismului în aşa măsură, încît în anii ’50, cînd după al Doilea Război Mondial toată arta care se afirmă este o artă de neo-avangardă, criticii care sprijină această mişcare folosesc sloganul lui Pound – „Make it new”. Doar că modernii, toţi modernii veritabili, sînt antimoderni. Stau cu un picior în modernitate şi cu unul în tradiţie, dar niciodată nu arată spre piciorul cu care sînt în tradiţie și întotdeauna arată spre piciorul cu care sînt în modernitate. Toți practică acest joc care este fascinant, toți folosesc, întotdeauna, referinţe la tradiţie. De unde a luat Pound „Make it new”? N-o să vă vină în gînd, pentru că Pound, spre deosebire de alţi modernişti, nu are un picior doar în tradiţia clasică europeană, el este primul modernist care are un picior în alte culturi. În acest caz, în cultura chineză, a cărei limbă a încercat să o înveţe şi pretinde că a şi tradus din ea. Iar acest „Make it new”, în engleza lui de secol XX, e o traducere a unei ideograme care nu este altceva decît o afirmaţie a unui împărat chinez, din Antichitatea chineză, reprodusă într-una dintre cele patru cărţi clasice ale confucianismului. Cîndva în secolele II, III, IV înainte de Hristos, acel împărat îşi gravase pe baie acest „Make it new”, de bună seamă ca un îndemn: „Fă lucrurile noi, în fiecare zi noi, mereu noi”. Deci un mesaj din statica cultură chineză ne spune să facem în fiecare zi lucrurile noi, să ne înnoim în fiecare zi, iar hipermodernistul Pound foloseşte această zicere a acestui chinez din Antichitate pentru a transmite mesajul modernist par excellence.
Am folosit cuvîntul „transmis” și înțelegem deodată ce este tradiţia. „Tradiţie” vine de la un cuvînt latinesc, trado – tradere, care înseamnă a transmite mai departe ceva, dar şi a preda ceva, aşa cum profesorii predau, dar şi a preda ceva aşa cum trădătorii predau ceva. Vorba italiană „traduttore, traditore” nu face decît să expliciteze faptul că verbul de origine latină, din care noi avem cuvîntul „tradiţie”, are la origine un cuvînt care, cu geniul latinesc, înseamnă deopotrivă a preda ca un trădător, a preda ca un profesor şi a preda ca un om care păstrează tradiţia. Cuvîntul traditio vine din dreptul roman, înseamnă a preda o proprietate printr-un contract simplificat. Mancipaţia se face într-un cadru solemn. Deci traditio este un caz de mancipaţie simplificată. Ca să spun aşa, deşi abuzez de termeni, traditio este o mancipaţie democratică, la îndemînă pentru popor. Tradiţia este predarea unui traditum, iar traditum este substanţa ce se predă. În termeni fizici, tradiţia este ceea ce eu primesc din spatele meu, în carnea mea, aşa cum sînt eu, omul acesta individual, trece prin mine şi se duce în faţă, cît pot cuprinde eu cu ochii. [...]
Toţi modernii, ca Ezra Pound, erau îmbibaţi de tradiţie. Dar ei s-au raportat la tradiţie într-un fel care este bazat pe un tip de critică a presupoziţiilor de adîncime ale tradiţiei. Altfel spus, tradiţia a fost gîndită ca un ansamblu de premise, de presupoziţii, ca nişte principii metafizice care au animat tot ceea ce a urmat şi pe acestea modernii le-au criticat. Dar le-au criticat în prelungirea lor. Modernitatea nu este o antitradiţie, ci este o interpretare a tradiţiei care, privită „sine ira et studio”, a adus lucruri extraordinare şi în acelaşi timp a creat problemele cu care noi ne confruntăm. Lucrurile bune pe care le-a adus modernitatea, această critică a tradiţiei, sînt inestimabile. A pus pe picioare un tip de civilizaţie care este o civilizaţie care produce noul într-un mod care pare magic, vrăjitoresc, o civilizaţie care este bazată pe cîţiva piloni fundamentali. Unul dintre ei este capitalismul, un altul este o formulare a problemei politice ca interdicţie a religiilor politice, iar în secolul XX am avut două grave încălcări ale principiului modern „religiile politice sînt interzise”: avem religia politică a naţional-socialismului, a fascismului şi a comunismului. Iar al treilea pilon este ceea ce am putea numi un nou raport dintre religios şi politic, care rapid poate fi exprimat ca fiind secularizare. Și în fine ultimul, cel mai spectaculos poate alături de capitalism, care este știinţa modernă a naturii şi care, dacă vă uitaţi la încăperea în care sîntem, singurele făpturi naturale de aici sînteţi voi. Nimic natural nu este aici. Totul e tehnologic. Şi dacă facem radiografii, în ce mă priveşte am astfel de obişnuinţe, o să vedeţi că şi în noi avem elemente de tehnologie. [...]
Horia-Roman Patapievici este scriitor și cercetător privat în istoria ideilor.
