Să încercăm să ni-l imaginăm pe Aristotel într-o zi obișnuită de studiu: să zicem că dimineața era dedicată elaborării de silogisme și discuțiilor cu discipolii despre principiile metafizicii; după-amiaza, într-una dintre plimbările sale obișnuite, Aristotel se ocupa cu observarea atentă a creaturilor marine pentru a le înțelege originea, iar seara l-am găsi pe același gînditor lucrînd la cartea Poeticii, primul text din istorie considerat a fi „teorie literară”. Pe de o parte, astăzi am considera un astfel de model de activitate intelectuală drept idealist, pe de altă parte, Aristotel inovează la vremea lui printr-o rigoare a studiului care duce la o mult mai tîrzie diviziune a disciplinelor. În ciuda interesului arătat pentru ceea ce ar putea fi definit ca domenii atît de diverse, etosul gîndirii antice grecești, sub semnul căreia stă chiar și Aristotel, era unul bazat pe ideea cunoașterii ca o țesătură unitară. Cu alte cuvinte, demarcațiile rigide, cu care sîntem obișnuiți în zilele noastre, între „științe exacte” și „umanioare”, nu ar fi avut sens pentru un gînditor al Antichității grecești. Separarea actuală – cu ierarhiile și, uneori, ostilitățile ei – reprezintă o fractură epistemologică ale cărei consecințe începem să le înțelegem abia acum, în epoca dezvoltării accelerate a Inteligenței Artificiale.
Configurația intelectuală premodernă ignora barierele epistemologice contemporane. Pentru (neo)pitagoreici, de pildă, numerele constituiau deopotrivă concepte matematice și principii metafizice. Această unitate exprima o intuiție filozofică, dar și o perspectivă specifică civilizației grecești (în pofida descentralizării în polis-uri, dar în acord cu bogăția motivelor mitologice): realitatea este indivizibilă, iar fragmentarea (înțeleasă ca multiplicitate) denaturează înțelegerea lumii. În cea mai mare parte, istoria ideilor în perioada antică este dominată de un astfel de model, iar odată cu epoca elenistică cele mai multe dintre școlile filozofice grecești vor fi permeate de problematizări cu origini orientale. În plus, tot epoca elenistică exploatează magistral motivul unei tradiții filozofice care trece de granițele lumii grecești: de la Zarathustra la Moise, de la preoți egipteni la așa-zisa magie caldeeană, există un singur fir roșu pe care l-au urmat în felul lor și Homer, și Pitagora, și Platon ș.a.m.d. Această viziune ce presupunea un eclectism ideatic a suferit transformări odată cu răspîndirea creștinismului, cu sfîrșitul Antichității și cu apariția centrelor universitare medievale, fără a duce însă la o divizare ireductibilă în discipline de sine stătătoare. Evul Mediu a perpetuat într-o anumită măsură această unitate prin structurarea învățăturii universitare în trivium și quadrivium.
Ulterior, datorită redescoperirii unor texte filozofice antice (dialogurile platoniciene, scrierile neoplatonice și hermetice, și nu numai), polimații vor fi modelul intelectual dominant în Renaștere, ilustrînd profilul gînditorului „complet”. La începutul modernității, unitatea aceasta era fragilă, dar încă mai rezista: Isaac Newton, Francis Bacon sau Robert Boyle fiind cazuri elocvente în acest sens. Sub presiunea războaielor religioase, mulți gînditori se vor delimita de disciplinele „neserioase”, optînd tot mai mult pentru o abordare orientată spre o metodologie mai curînd neutră și aparent mai puțin angajată din punct de vedere religios. Ruptura survine cu adevărat prin instituționalizarea revoluției științifice. Triumfalismul pozitivist al secolului al XIX-lea încearcă să impună o abordare profund ierarhizată: catalogarea științelor ca fiind izvor sigur al cunoașterii exilează nu doar metafizica într-un plan secund, ci așază într-o penumbră orice disciplină care nu este ancorată „științific”. Fără doar și poate, din secolul al XIX-lea și pînă în prezent am asistat la un șir spectaculos de descoperiri tehnice și științifice, probabil fără precedent în istoria umanității: fizica, biologia, astronomia și chimia au contribuit la transformarea radicală a lumii noastre (putem percepe mai lesne acest progres doar dacă ne uităm la speranța de viață la început de secol XX și o comparăm cu cea din prezent).
În ciuda tuturor acestor schimbări în bine produse de autonomizarea științelor tari, ceva rămîne profund neliniștitor, ca un soi de angoasă generală pe care o resimțim tot mai mult acum, cînd intrăm în epoca Inteligenței Artificiale. Paradoxul lumii contemporane pare a fi că tocmai cînd științele exacte au devenit autonome epistemologic, oamenii de știință par tot mai preocupați de dezbateri etice, de (re)conceptualizări filozofice, îndeosebi de impactul pe care AI îl poate avea asupra tuturor sferelor de cunoaștere (inclusiv asupra științelor umaniste sau chiar asupra artelor și literaturii). Mai mult, actuala criză de utilizare și integrare a AI în viața științifică demonstrează că interogarea filozofică (acel vechi obicei al grecilor, de la presocratici și pînă la Damascius) nu a fost depășită niciodată, ci mai curînd a fost disimulată sub formalizare matematică ori, chiar mai rău, pusă între paranteze, ca parte a unei ecuații la care ar trebui să se revină mai tîrziu. Iar momentul acela de „mai tîrziu” este acum, cînd întrebări fundamentale, precum „Ce este conștiința?”, nu se rezolvă prin algoritmi sofisticați, ci necesită răspunsuri la care pot contribui din plin filozofia și psihologia. Fără un cadru filozofic, fără dezbateri filozofice, științele tari tind să devină astăzi instrumentele unor politici economice periculoase.
Presiunea instituțională din mediile universitare marginalizează sistematic umanioarele. Sub apanajul argumentului economic, și anume că științele tari generează inovație care mai apoi poate fi capitalizată, științele umaniste sînt tot mai mult văzute ca fiind desuete. Lipsa finanțării departamentelor umaniste din ultimii ani sau chiar închiderea unor astfel de departamente din universități occidentale de prestigiu reprezintă, de fapt, efectul unei perspective care s-a dezvoltat nestingherită în ultimele patru decenii. În acest timp, umanioarele s-au hiperspecializat la rîndul lor și s-au izolat într-un soi de elitism opac, ca și cum asta ar fi constituit singura modalitate de a răspunde exilului în care au fost expediate de științele tari. Modelul polimaților a apus, dar o lecție tot putem învăța din spectaculoasa lume a ideilor ce a precedat epoca modernă și contemporană: cunoașterea nu poate să fie o „afacere” a rezultatelor și a cîștigurilor imediate, și nici nu poate găsi progresul la infinit într-o viziune segmentată și sterilă moral. A aprecia și a promova valoarea intrinsecă a umanioarelor ne va ajuta să trăim într-o civilizație care nu e doar tehnologic capabilă, ci și intelectual aptă să înțeleagă și să utilizeze înțelept această tehnologie. În final, ce e în joc nu e soarta unor departamente de științe umaniste sau „o dispută” între domenii ale cunoașterii, ci însăși capacitatea noastră de a înțelege lumea, de a chestiona modul în care trăim și în care gîndim, întreprinderi care rămîn deopotrivă științifice și umaniste, empirice și speculative.
Cristian Vechiu este doctor în Teologie şi Studii Religioase, licențiat în Filozofie și pasionat de istoria ideilor, este lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține recurent cursuri de istorie a religiilor, filosofie și spiritualitate. Următorul, Poveşti sacre din Americi: tradiţiile precolumbiene şi amerindiene, începe pe 4 decembrie.
.jpg)
