Am rîs cîndva și eu de cei care își treceau la profilul de Facebook „școala vieții”, dar după ani de zile în care am urmărit cu atenție și îngrijorare ce se întîmplă pe tărîmul fascinant al educației, concluzia la care am ajuns e că chiar asta ar trebui să facă copiii pe lîngă scris și citit pînă prin clasa a patra: abilități practice, cum să supraviețuiască în pădure sau în centrul orașului dacă se pierd, cum să cheme un taxi, să țină minte un număr de telefon sau să facă manevra Heimlich în caz de nevoie. Lucruri practice mi-ar fi prins bine să știu la ieșirea din școală. Nu s-a întîmplat așa.
Din motive care îmi scapă, primul job pe care mi l-am dorit ever a fost cel de șofer de TIR. Asta se întîmpla la grădiniță și, sincer, habar n-am ce aveam în cap. Dovada că primele intuiții nu sînt întotdeauna cele mai corecte o constituie faptul că nici pînă în ziua de azi nu mi-am luat nici carnetul de șofer, nici mașină. Și sper să nici n-o fac. Sînt prea comod, iar calculele pe care le-am făcut îmi arată că e mult mai convenabil să circuli cu Bolt sau Uber decît să-ți bați capul cu propriul automobil. Apoi, prin gimnaziu, m-am înscris la un curs de informatică la Casa Pionierilor. Informatică. În 1987! Cu un start ca ăsta și puțin noroc, aș fi putut trăi acum ca un boier. M-am plictisit însă repede și m-am dus la cursuri de chitară și de tobe. N-ai cum să nu reușești în viață, mi-oi fi zis, dacă știi să cînți prost la chitară și la tobe.
O vreme m-am concentrat asupra școlii, cel puțin pînă la Revoluția din 1989. În liceu am trecut, ca mulți alții, prin tot felul de job-uri intermediare. Ca să fac rost de bani de mers la mare cu prietenii, în vacanța dintre clasa a zecea și a unsprezecea am săpat gropi pe un șantier arheologic din centrul Clujului. Era o vară toridă, numai bună pentru așa ceva, iar episodul mi-a dat ocazia să dau la lopată la bustul gol și să cunosc oameni cu care n-aș fi intrat altfel în contact. A, a fost și prilejul să mă cert pentru prima dată cu un șef. După o lună de trudă asiduă mi-am recuperat banii și-am avut parte de una dintre cele mai faine vacanțe din viața mea.
Al doilea job a fost, dacă nu mă înșel, cel de vînzător la un chioșc de cartier, chiar după ce am terminat liceul. Lucram doar în week-end-uri, în ture de cîte douăsprezece ore, sumele pe care le cîștigam erau insignifiante și nu de puține ori s-a întîmplat să ajung la serviciu direct de la cîte un chef nocturn. Partea bună era că tot ce aveam de făcut era să moțăi pe un scaun și să discut cu prietenii care veneau să se dreagă la o țigară și o bere ieftină. Să nu uităm că vorbim aici de anii ’90, cînd puteai cumpăra țigări la bucată și bere pe datorie dacă erai suficient de înalt să ajungi la tejghea și să le ceri fără să-ți ceară cineva cartea de identitate sau buletinul. A venit apoi momentul trist cînd părinții s-au săturat să mă vadă stînd prin casă și citind și au început să-mi ceară tot mai vehement să-mi găsesc ceva de lucru. Fiind îndrăgostit deja, la fel ca acum, de cărți, evident că direcția spre care m-am îndreptat a avut legătură directă cu ele, și anume profesia de librar.
Am fost deci librar timp de unsprezece luni și ceva la librăria Humanitas din Cluj de pe strada Napoca nr. 15 – ce chestie, îmi aduc perfect aminte adresa, deși au trecut mai bine de douăzeci de ani. A fost un job pe care chiar l-am iubit și probabil că aș fi fost librar pînă în zilele noastre, în ciuda plății proaste și a muncii grele, dacă după o vreme – TA-DAAAA! – nu m-aș fi certat cu șefa. Pe lîngă faptul că mi-am făcut o mulțime de prieteni și cîțiva dușmani, am învățat cît e de greșit înțeleasă meseria de librar, cîtă muncă se ascunde în spatele rafturilor ticsite de cărți și cîte tertipuri psihologice trebuie să înveți ca să te poți feri de clienții prea agasanți. Pe vremea aia n-aveam nici măcar o lisă cu care să transportăm cărțile de la poștă în librărie, taxiuri nu ne deconta nimeni și ne trambalam cu ele în brațe prin centrul orașului, cu cîte trei-patru cutii odată. Așa că de cîte ori aud pe cineva dînd ochii peste cap gen „Vai, ce mi-ar mai plăcea să fiu librar, să stau toată ziua între cărți și să citesc!”, primul instinct e să văd roșu în fața ochilor, apoi să izbucnesc în rîs.
Lucrurile s-au simplificat pînă la urmă, în sensul că am ajuns să folosesc singurele două materii care mi-a plăcut în școală: limba română și limba engleză. În momentul ăsta sînt scriitor și traducător, și n-am idee ce m-aș face dacă ar trebui să-mi schimb meseria, pentru că nu-s un spirit practic, iar abilitățile mele tehnice tind spre zero. Mi-e groază doar cînd mă gîndesc că peste cîțiva ani fiul meu va trebui să-și aleagă și el o direcție, o meserie, ceva de făcut în viață într-o lume care se schimb prea rapid pentru a putea lua decizii legate de următoarele cîteva luni, darămite care să vizeze tot restul vieții.
Alex Moldovan este scriitor și traducător.
Credit foto: Wikimedia Commons
