„Cînd oamenii încetează să mai creadă în Dumnezeu, problema nu e că ajung să nu mai creadă în nimic, ci că ajung să creadă în orice.”
(probabil G.K. Chesterton)
Atribuită lui Chesterton, vorba de mai sus este proiectată adesea ca un reflector religios spre societatea seculară. Și s-ar traduce așa: odată ce lumea occidentală a renunțat la Dumnezeu, locul rămas vacant a fost ocupat de idoli imaginați de oameni.
Aceeași zicere poate fi folosită însă ca lentilă pentru analiza dinamicilor din interiorul creștinismului, dacă o transformăm în întrebare: există surogate religioase folosite de creștini care semnalează o criză a credinței lor în Dumnezeu? Răspunsul pe care-l sugerez este că religia politică ar putea fi un astfel de „nechezol” spiritual, indicînd o criză a credinței creștine.
În acest articol voi folosi interschimbabil religie și credință – conștient fiind de diferențe – pentru a denumi creștinismul. De asemenea, prin religie politică înțeleg aici instrumentarea demagogică și populistă a unui amestec de elemente religioase și idei politice, cu mare potențial coercitiv și violent.
Religiile politice vînd iluzia că vor reinstaura cadrul tradițional de referință – adică acele repere implicite (îndeosebi morale) din societățile occidentale premoderne –, dislocat de amplul proces de secularizare prin care a trecut Occidentul. Promisiunea e înșelătoare, fiindcă trecutul nu poate fi readus, iar, în religiile politice, Dumnezeu e doar un instrument convenabil.
În creștinismul evanghelic, mai ales de inspirație americană, dar și în cel românesc, se remarcă un foarte puternic atașament față de lideri politici mesianici – adevărați trimiși ai lui Dumnezeu pe pămînt. Interesant este că acest mesianism politic seduce tocmai cercurile conservatoare și ultraconservatoare (din mai multe ramuri confesionale), care au îmbrățișat amestecul de politic și religios – echivalînd opoziția față de acești „salvatori” cu neascultarea de Dumnezeu însuși.
Personajul politic este învestit cu virtuți mistice, întronat ca purtător și generator de speranță – luînd, de facto, locul lui Dumnezeu. Narațiunea creștină pare sleită de puterea de a mai hrăni speranțe pentru această lume (iar cele eschatologice se intensifică, generînd o înverșunare autodistructivă) și incapabilă să mai confere sens și semnificație credincioșilor.
Limbajul folosit reflectă această deplasare dinspre valori și virtuți către așteptări: redeșteptarea, renașterea, demnitatea, regăsirea, obîrșia etc. Hrănindu-se din frustrări reale, aspirațiile exprimate astfel articulează, în fond, nevoia de speranță și sens, de rădăcini solide și perspective stabile.
Deși grav contaminată de un excepționalism național (ce merge pînă la naționalism agresiv), această religie politică nu (mai) deranjează credinciosul evanghelic – pentru majoritari, există precedent în naționalismul interbelic și în protocronismul ceaușist –, dispus să găsească justificări teologice pînă și ideilor xenofobe. Mai mult, este justificată violența de limbaj și chiar cea fizică. Pentru evanghelicul minoritar român, granița violenței nu putea fi trecută. Dar, în prezent, dorința legitimă de dreptate în societate a fost înlocuită subtil cu logica diabolică a răzbunării.
Concomitent, avem încă un fenomen inedit: liderul eclezial, respectat și chiar mesianizat pînă nu demult, a fost înlocuit cu liderul politico-religios. Credința pastorului, preotului sau predicatorului este testată acum după adeziunea sa politică. Unii lideri religioși s-au reorientat rapid și călăresc valul populismului politic actual, dar autoritatea religioasă instituțională este în declin cert.
Din păcate, nu asistăm la o revigorare a discernămîntului personal sau la revolta spiritului liber, ci la substituirea personajului căruia i se acordă credit maximal. Asta pentru că, în numeroase medii ecleziastice, s-au cultivat îndelung obediența, servilismul, lingușirea sau, în cel mai bun caz, un soi de jemanfișism autist, în locul unui discernămînt care poate genera opoziție față de leadership-ul eclezial.
Avem deci suficiente simptome ale unei crize profunde, analizabilă în plină desfășurare – deci imperfect, dar nu mai puțin legitim. Criteriile politice (progresist vs conservator, republican vs democrat, stînga vs dreapta, globalist vs suveranist etc.) nu ajută la înțelegerea fenomenului, fiind responsabile de însăși apariția crizei. Plus că polarizarea lor împiedică examinarea complexă și dinamică a realității. În schimb, am putea încerca să folosim criteriul democrației – deși termenul a fost redefinit, disprețuit și compromis – ca lentilă politică; iar dinspre Biserică, teologiile radicale ar putea oferi un punct de observație util pentru o evaluare critică.
Un element-cheie, inevitabil în creștinism, este că Iisus Hristos s-a opus mereu căderii credinței în politic (sau, în termenii noștri, a religiei în religie politică). A înșelat cu succes orice așteptări politice ale vremii, opunîndu-le logica slujirii care culminează cu moartea rușinoasă pe cruce. Așa funcționează Împărăția pe care el o propune.
Convertirea așteptărilor religioase în așteptări politice sau confuzia lor reprezintă utilizări frauduloase în sfera creștinismului. Încrederea oarbă în liderii politici semnalează o criză a credinței creștinilor conservatori în propriul Dumnezeu și o mișcare descendentă, către o religie politizată, contribuind astfel la criza mai largă multistratificată și pluricauzală pe care o traversăm.
Teofil Stanciu este specializat în teologie publică și conduce editura Decenu.ro din Oradea.
Credit foto: Wikimedia Commons
