„De noi, pentru noi” – așa suna titlul unei diagrame promovate la Congresul Arhitecturii Moderne de la Otterlo, din 1959, prin care arhitectul olandez Aldo van Eyck ilustra ideea fundamentală că arhitectura a fost făcută, de-a lungul istoriei, de oameni și pentru oameni. Modernismul, concentrîndu-se pe narațiunea stilului universal bazat pe armonia părților și „jocul savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină”, așa cum definea Le Corbusier arhitectura, pierduse din vedere, pentru cîteva decenii, ideea de apartenență și identitate culturală. După al Doilea Război Mondial și distrugerile sale, enorme cartiere de locuințe, semănînd perfect unele cu altele, au început să împînzească globul, ceea ce l-a făcut pe același Aldo van Eyck să observe că „Mahalaua a dispărut... dar ce a înlocuit-o? Nimic altceva decît kilometru după kilometru dintr-un nicăieri organizat şi nimeni care să simtă că este cineva locuind undeva”. Eforturile pentru umanizarea orașelor din ultimele decenii au condus la crearea unui mediu urban mai incluziv, mai curat și mai prietenos în țările dezvoltate, iar digitalizarea reușește să optimizeze procesele care stau la baza monitorizării continue a acestuia. În ultimii ani, Inteligența Artificială (AI) a dobîndit suficientă autonomie încît să poată asista decidenții în luarea celor mai bune hotărîri, iar publicul larg se bucură de acces gratuit la platforme complexe care arată doar că nu poate fi întrezărită o limită în dezvoltarea acestor sisteme.
Fără a intra în problematica spinoasă a eticii integrării Inteligenței Artificiale în producția de cunoaștere, ori a înțelegerii depline a resorturilor și informațiilor care stau la baza sugestiilor făcute de aceasta, mă mulțumesc să evoc un aspect ce ține de arhitectura centrelor de stocare, organizare și prelucrare a datelor. Creșterea capacității de calcul și răspîndirea acesteia impun construirea a numeroase ansambluri de clădiri destinate găzduirii și funcționării computerelor, cu o prezență umană aproape nesemnificativă. Practic, sînt construite milioane de metri pătrați de clădiri nu pentru uzul oamenilor, ci pentru cel al unor mașinării. Le-am putea numi „fabrici de date” pentru că asta produce AI. Apărute odată cu Revoluția Industrială, fabricile au fost mereu asociate coloanelor de muncitori care veneau să lucreze în schimburi. Aveau săli de mese, săli de bal, de întruniri și conferințe, vestiare. Introducerea roboților industriali a diminuat mult prezența umană. În prezent, în unele fabrici de automobile, personalul doar verifică și certifică munca roboților, iar activitatea lui este filmată non-stop pentru a antrena un robot umanoid ce va înlocui, în scurtă vreme, muncitorul. Fabrica are o clonă virtuală, unde Inteligența Artificială este antrenată pentru preluarea tuturor operațiunilor din fabrica fizică.
Ați ținut vreodată în mînă o placă de bază de la un computer? Ei bine, dispozitivul ar putea foarte bine să fie macheta la scara 1:1000 a unui centru pentru stocarea datelor, pentru că acesta este construit exact după logica proceselor de stocare, prelucrare și producție de date. Ergonomia, adică disciplina care se ocupă cu gîndirea și proiectarea condițiilor de muncă și viață pentru a le adapta la constituția și fiziologia umană, este preponderent absentă din aceste facilități. Ușile și ferestrele trebuie căutate cu atenție, căci ele nu servesc proceselor de alimentare cu energie, de răcire cu apă, de transfer de date ș.a.m.d. Zeci de hectare sînt smulse complet mediului și, indirect, omului. Pare că și proiectarea acestor centre poate să încapă pe „mîinile” iscusite ale unui arhitect virtual, specializat în spații destinate semenilor săi. Iar domeniile digitalizării și Inteligenței Artificiale sînt abia la început.
Mai țineți minte cum au apărut depozitele pe lîngă marile orașe? Acum orașele sînt înconjurate literalmente de parcuri logistice, unde stau obiectele pe care le comandăm ușor pe Internet, „la un click distanță”. Comoditatea aceasta înseamnă milioane de metri pătrați de ciment, în loc de iarbă și copaci. Bucuria gratuită de a avea un partener de conversație plăcut, politicos, răbdător și mereu aproape, cum este AI, ne va costa restul de milioane de metri pătrați de pădure și pășune rămași în prezent. Nu discut aici de domeniile vitale, unde AI poate ajuta decisiv. Mă gîndesc la cantitatea de apă consumată pentru a răspunde la întrebări frivole pe ChatGPT sau pentru a reprezenta nonsensuri pe Midjourney, în condițiile în care multora, din păcate, apa le lipsește. Deși informațiile variază semnificativ, multe surse indică faptul că un centru de date consumă zilnic o medie de 15-20 de milioane de litri de apă, adică tot atît cît un oraș cu o populație de circa 100.000 de locuitori. Vom avea AI gratis care să ne măgulească orgoliul și să ne facă mai deștepți. Dar apa cît ne va costa? Și va mai fi?
Avîntul cu care se dezvoltă această industrie și absența unei dezbateri reale cu privire la riscurile de mediu și oportunitate, dar și lipsa de reglementare în utilizare mă pun serios pe gînduri.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
