Corupția cu care România s-a confruntat după 1989 nu și-ar avea neapărat rădăcinile într-un soi de tradiție locală, sud-est europeană. Într-o măsură mult mai mare, corupția aproape sistemică de după 1989 a fost cauzată de politicile economice din comunism și din epoca ceaușistă. Aceasta e una dintre demonstrațiile importante pe care istoricul Cosmin Popa le face în cartea sa intitulată Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu (Editura Corint, 2025).
Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să citesc astăzi o lucrare plină de nume pe care, copil fiind, le auzeam prea frecvent la televiziunea unică, înșirate unul după altul, de vocea sacadată a crainicilor TV ai vremii, cînd, în ciuda timpului foarte scurt de emisie, erau relatate pe larg activitățile tovarășului, însoțirile și întîlnirile sale cu demnitari ai regimului: Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Vasile Pungan, Gheorghe Pană, Ion Pățan, Ion Dincă, Virgil Trofin, Cornel Burtică, János Fazekas, Emil Bobu și tot așa. Aceste nume, de tristă amintire, cum se spune, sînt personajele cărții lui Cosmin Popa, o lucrare care era necesară, foarte serioasă și care descrie felul în care funcționa economia și despre obiceiurile de conducere ale acelei epoci.
În ce privește corupția, reiese că, deși era bine informat asupra ei, Ceaușescu o îngăduia la nivelul nomenclaturii, ca metodă de fidelizare a membrilor săi. Demnitarii partidului comunist puteau săvîrși acte de corupție atîta vreme cît nu puneau probleme politice. Autorul observă că „Filosofia organizării României socialiste, în care activiștii de partid aveau drept de control, dar nu și atribuții directe în toate domeniile, îi poziționa pe aceștia într-un purgatoriu extrajuridic, care îi ferea de răspunderea penală directă”. Dacă nu depășeau limite care ar fi putut fi periculoase pentru puterea centrală, actele lor erau trecute cu vederea. Cînd se isca vreun scandal mai mare, pedepsele erau de obicei pe linie de partid, iar respectivii erau mutați în alte funcții. Ceaușescu chiar se supăra cînd era sesizată procuratura în cazuri în care erau implicați demnitari comuniști. Un exemplu e cel petrecut la Argeș, la sfîrșitul anilor ’60, în care conducerea de partid a județului patrona sisteme de mituire și delapidări, dar organiza și adevărate „turniruri locale” de pocher pe bani.
Cosmin Popa găsește consemnate în arhivele naționale (fondul CC al PCR, Secția Cancelarie) chiar cuvintele de reproș ale lui Ceaușescu la adresa celor care au apelat la procuratură: „Pe ce bază ați trimis, dacă comitetul de partid n-a verificat și n-a ajuns la concluzia că este cazul să trimiteți la Procuratură? [...] Nu putem trimite membri de partid în judecată. Întîi analizăm pe linie de partid... Dacă comitetul de partid a analizat și a considerat că nu este cazul să trimită la Procuratură, îi dăm numai sancțiune de partid, sau după cum e cazul”. Bineînțeles că nici procuratura, care era subordonată politic, n-a luat nici un fel de măsuri contra corupților de partid. Dar ideea era ca „abaterile disciplinare” (formula folosită de comuniști) să fie discutate în forurile interioare ale PCR.
Din studiul lui Cosmin Popa reiese că și în România sistemul politic funcționa după rețetele similare din Uniunea Sovietică. Și acolo nomenclatura comunistă avea privilegii speciale, pe care știm că le-a detectat, încă din anii ’70, scriitorul rus Michael Voslensky, în celebra sa lucrare Nomenklatura (o carte de o importanță majoră care, în mod curios, n-a fost tradusă în românește după Revoluție). Voslensky demonstra cum regimul comunist a dus la apariția acestei clase dominante, formate din cei cu funcții de conducere în partidul comunist și în stat, numită nomenclatură. El atrăgea atenția că, de regulă, fără să aibă un statut explicit, calitatea de membru al nomenclaturii nu poate fi pierdută. Membrii nomenclaturii intrați în vizorul opiniei publice pentru diverse fapte reprobabile nu erau de fapt sancționați, ci doar retrași o vreme sau rotiți în alte funcții, nu atît pentru a fi pedepsiți, ci mai degrabă pentru a fi protejați. La noi chiar se vehicula celebrul principiu al rotației cadrelor.
Existau bineînțeles și pedepse, unele chiar exemplare, dar ele erau aplicate corupților din afara sistemului de partid, care n-aveau acoperirea nomenclaturii. Adesea, cu cît erau mai corupți nomenclaturiștii, cu atît se arătau mai fideli conducerii partidului. Liderul putea conta pe loialitatea lor chiar mai mult decît pe a celor cu principii ferme, fie ele și de natură comunistă. Se crea astfel un sistem de complicități. Iar într-o țară a penuriei generalizate, cum era România, mai ales spre sfîrșitul perioadei comuniste, probabil că un asemenea sistem al corupției, pilelor și relațiilor era cea mai la îndemînă soluție pentru recompensarea demnitarilor. Erau niște avantaje ilegale, dar care nu ridicau problemele pe care le-ar fi pus o eventuală statuare a unor privilegii oficiale, imposibilă de fapt, într-un stat care se pretindea a fi unul al „eticii și echității socialiste”.
De altfel, Cosmin Popa explică în cartea sa că obsesia planificării centralizate a lui Ceaușescu, care a dus la minciuni din ce în ce mai mari legate de realizarea planului și la o economie oficială tot mai fictivă, a făcut să înflorească în mod firesc economia subterană. Aproape nimic nu mai putea funcționa eficient în mod complet legal. Corupția era o formă prin care se desfășura adevărata economie. Știm și că se adăuga lipsa proprietății private în economie, ideea că totul era parte din avutul obștesc, ceea ce făcea ca furturile, delapidările și o mulțime de forme de corupție care prejudiciau statul să pară mai puțin grave pentru toată lumea.
Lucrurile astea nu s-au oprit în 1989, iar unele efecte ale politicilor din vremea aceea pot fi recunoscute și astăzi.
.jpg)
