„Atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”, spunea odată, memorabil, Ana Blandiana. Deși citatul se referă la modul în care societatea românească a purtat memoria celor uciși și a celor care au suferit în pușcăriile comuniste din România, el este atît de inspirat și de bine formulat, încît spune adevărul în orice alt domeniu al memoriei și în orice posibilă formă a dreptății. Mi-am putut da seama de acest lucru recent, văzînd căderea candidatului Crin Antonescu.
Trec peste prostia celor care l-au adus din retragere pe acest demagog perfect, mototolit de atîta nefăcut nimic. Trec, de asemenea, peste calculul politic al liderilor PSD și UDMR care au acceptat să joace rolul celor care îl asumă pe Crin Antonescu. Candidatura fostului lider PNL nu a venit din capul lor și nici din vreo analiză fină și profundă a vieții politice a țării. Spun asta ca să se știe că nu „cumpăr” fanfaronada „antisecuristă” a lui Crin Antonescu. Filiera prin care candidatura lui Antonescu a fost băgată în capul străluciților șefi politici de la PSD și UDMR are foarte mult de-a face cu Sistemul, deși candidatul spunea, pieptos, peste tot, că nu. De asemenea, nu vreau să mă refer nici la apropiații lui, care își imaginează că Crin Antonescu a eșuat pentru că au avut loc trădări, pentru că soldații electorali din armata lui nu au luptat cu ardoare sau pentru că s-au făcut greșeli la guvernare care i-ar fi afectat scorul. Nici vorbă: pur și simplu, Crin Antonescu a fost un candidat prost ales, nevotabil, care parcă a avut grijă prin comportament, atitudine și vorbe să nu sară din poziția în care a început campania electorală, anume aceea de candidat care nu prinde finala prezidențială.
Ce vreau să spun este că, prin prisma gîndului Anei Blandiana cu care am deschis acest mic articol, eșecul lui Crin Antonescu – pe care îl pun la pachet cu eșecul lui Victor Ponta – este/sînt forme ale unei justiții electorale, posibilă doar pentru că memoria nu a dispărut. Sigur, puteți, cu bun temei, să-mi spuneți că nu există justiție electorală, adică nu se face în nici un fel dreptate, nici măcar politică, prin rezultatul unor alegeri. Alegerile reprezintă voința de moment a celei mai volatile comunități cu putință: electoratul. Cum să fie volatilitatea sursă a dreptății? De acord. Dar să întoarcem lucrurile de dragul argumentului și să ne gîndim dacă nu cumva un eventual succes electoral al lui Crin Antonescu s-ar fi simțit ca o nedreptate. Vorba unui țînc simpatic de la mine din cartier, cam da. Memoria faptelor sale politice mai vechi sau mai noi nu ne lasă să răspundem altfel.
Omul a sabotat cît a putut candidatura fostului prezidențiabil PNL, Nicolae Ciucă. S-a văzut, probabil, pe sine candidînd. Făcea pe deșteptul. Dar nu știa, vezi bine, că există în logica murdară a multor uzurpări acest gen de final: uzurpatorul este, el însuși, rapid uzurpat. Dar să nu dramatizăm, pentru că nici Nicolae Ciucă și nici Crin Antonescu nu au anverguri shakespeariene. Asta nu înseamnă, însă, să ne oprim din amintiri. Prin 2010, Crin Antonescu, proaspăt ales președinte al PNL, a împlinit definitiv voința liberalilor de a se căsători politic cu PSD. Ah, ce le mai place peneliștilor să stea lipiți de pesedei! De altfel, căsătoria a durat, cu o mică întrerupere, pînă acum cîteva zile. Și știm ce a putut produce acel voluptuos mariaj politic: guvernările Ponta și Ciolacu, plus Klaus Iohannis.
În 2012, România putea foarte bine încheia MCV și intra în Schengen. Întrebați pe oricine cunoaște bine aceste lucruri și veți primi confirmarea. Totuși, țara a rămas încă zece ani cu MCV și în afara Schengen pentru că Antonescu și prietenii săi au decis să dea lovitura. Au inițiat, iresponsabili cum sînt, un iureș ridicînd un val de ură fără precedent, generînd o propagandă sinistră, speculînd cinic o situație economică extrem de dificilă pe care, însă, țara tocmai o trecuse cu bine. Și astăzi, cei care au trăit acea nebunie se întreabă de ce Antonescu și Ponta au decis să dea foc țării, cînd ei formau deja Guvernul și era clar că vor fi cîștigătorii alegerilor care urmau peste doar două sau trei luni. Unii zic că scandalul plagiatului l-a înnebunit pe Ponta și amicul Antonescu l-a urmat. Alții zic că dădea pe-afară ura pură împotriva lui Traian Băsescu și nu mai puteau răbda să nu o potolească. În fine, nu puțini cred că Crin Antonescu s-a dorit președinte al României atît de tare, încît nu a mai putut aștepta alegerile. În fond, nici nu are importanță de ce au făcut-o. Fapt este că sinistra aventură din 2012 a costat enorm România. S-a vorbit mult despre răul pe care l-ar fi făcut României regimul Băsescu. Nu am o problemă cu asta. Dar nu s-a vorbit deloc despre răul făcut României de această alianță politică, USL.
În fine, obosit de asemenea mari isprăvi politice, Crin Antonescu s-a retras. Zece ani, omul nu a făcut nimic. Absolut nimic. Acest bărbat, la vîrsta marilor împliniri prin muncă, nu a făcut, vreme de un deceniu, nimic. Chiar nimic. A stat așa, fără serviciu, trăind – a spus-o el însuși – din salariul soției. Și brusc, după zece ani de nimic, a vrut să devină președintele României, nici mai mult, nici mai puțin. Crin Antonescu a revenit pe scenă cu o atitudine de vedetă. Deși absolut nimic din trecutul lui nu-l recomanda, spunea tot timpul că a venit chemat, ca un fel de salvatore della patria, că asumă candidatura pentru că a fost rugat și ca să ne salveze: pentru mine nu e nici o miză, pentru voi o fac. Susținut de o propagandă electorală mincinoasă, care spunea că el e singurul din lume în stare să-l bată pe Simion în turul II (asta vom vedea în curînd dacă e adevărat sau nu), Crin Antonescu a devenit, cu adevărat, candidatul PSD acceptat, prostește, de PNL. Partidul lui Ciolacu a băgat în campania lui Crin Antonescu sume imense, marcînd istoria cu cel mai scump eșec electoral. Nu cred că a mai existat pînă acum un candidat care să cheltuiască în campania electorală 80 de milioane de lei și să nu prindă turul II.
De-aia zic, ar fi fost nedrept să îl vedem pe acest om cîștigînd ceva. Și, dacă mai avea cineva vreun dubiu asupra calității lui umane, să-i citească ultimele postări de pe Facebook. Întors acasă, la nimic, Crin Antonescu se luptă pe Facebook tot cu Traian Băsescu, tot cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Ana Blandiana. Bietul de el, crede că a pierdut alegerile pentru că Sistemul și „intelectualii” l-au atacat. Altfel, bineînțeles, poporul l-ar fi iubit și l-ar fi și votat. Azi, Crin Antonescu este un postac tensionat și veninos, care se luptă pe Facebook cu stafii ale propriului trecut, un om pe care niște băieți (care nu au nici o legătură cu Sistemul, bineînțeles) nu l-au lăsat să îmbătrînească liniștit, acolo, pe o canapea, făcînd nimic după ce a făcut atîta rău în politică, și l-au adus în situația de a îmbătrîni otrăvit de frustrare.
Dacă nu mă înșel, sloganul sub care USL a condus puciul din 2012 era „Dreptate pînă la capăt!”. Și uite că așa a fost. Pînă la capăt, s-a făcut dreptate. Păcat doar că a durat și a costat atît de mult.
