Nepotrivire de caracter. Așa erau justificate în vremea comunismului divorțurile dintre un bărbat și o femeie care nu cădeau bine la pat. Aici e nepotrivire de caracter generațional. Lucescu visează la o Națională care nu mai există. Jucătorii nu visează la nimic, cufundați într-o magmă socială și profesională care nu propune nimic în afara banilor. Sigur că mai au cu toții tresăriri, Lucescu de luciditate adaptativă, fotbaliștii de conștiință. Stanciu, după ce și-a umplut contul pentru încă o viață la o echipă mediocră dintr-un mediocru campionat asiatic, a profitat că Dan Șucu, alt autoiluzionist, a devenit patron la Genoa și a refăcut, tîrziu, saltul ratat la tinerețe, cînd Anderlecht l-a visat un nou Enzo Scifo. După cum vedeți, se trăiește mult în afara realității în fotbal. Și se trăiește pe sume colosale. Mulți dintre tricolorii ridicați în slăvi la începuturi au eșuat pe te miri unde, își caută permanent locul ca în concursul cu scaunele muzicale, mereu în joc de glezne, disperați că sîrbii, croații sau ungurii se așază mereu înaintea lor. Bîntuie răstigniți între multele zerouri bancare și credința unor amăgitori de profesie că pot fi mai mult decît niște zerouri la scara marelui fotbal. Rătăcesc nedumeriți, plutind într-un bardo al carierelor, amețiți de iubirea unui public care a ajuns, în fine, la definița absolută a iubirii, adică iubire fără gîndire. Rezultatele sînt firești. Cupa Mondială se depărtează precum cometa Halley și o vom revedea probabil odată cu următoarea apariție a obiectului ceresc (cercetați ca să aflați cînd, nu fiți leneși). E greu. Tare greu. Noi nu sîntem în stare să doborîm dronele rusești care ne trec pe sub nas ca niște mingi ridicate la fileu, d-apăi să șutăm corect în baloane cînd mai joacă și adversarii. Noi jucăm alt joc. Scapă cine poate. Și ei pot.
