Reacțiile agresive ale Consiliului Superior al Magistraturii la adresa dlor Dan și Bolojan, precum și interviul deja faimos al dnei Costache (președinte al Consiliului), nu au nici o legătură cu apărarea independenței magistraților și cu protejarea prestigiului social al profesiei. Comunicatele arțăgoase și interviul sînt, mai degrabă, un refuz agresiv al CSM la pretențiile pe care societatea le are de la magistrații ei: noi vrem ca magistrații să livreze justiție (și ei nu livrează!) la costul pe care societatea și-l permite (și ei costă mult mai scump decît ne permitem). Moral vorbind, asistăm la o revoltă a vîrfului sistemului nostru judiciar împotriva bunului-simț. Pragmatic vorbind, problema sistemului nostru judiciar este aceeași cu problema companiilor de stat din categoria „găuri negre”, precum CFR sau Complexul Energetic Valea Jiului: livrează servicii proaste la costuri foarte ridicate. În fond, marea noastră reformă nu trebuie să fie altceva decît aplicarea strictă a principiului „value for money” în serviciul public. Cheltuim bani ca să obținem ceva; în România tot ceea ce achită bugetul de stat este scump și prost. În ultimul deceniu au crescut bugetele tuturor serviciilor publice, de la sănătate și servicii sociale la infrastructură și Justiție. Calitatea prestațiilor, însă, nu a urmat trend-ul bugetar. Ba chiar, în cazul Justiției, putem spune că s-a înregistrat un regres în anii Iohannis. Cînd proceduri pentru care legea stabilește o durată de maximum 60 de zile se derulează pe parcursul a patru ani (vezi camerele preliminare din procesele penale) și nimeni nu se poate băga, nimeni nu poate spune ceva acelui judecător, cînd termenele de la o înfățișare la alta asigură împlinirea prescripțiilor în penal și împing procesele civile spre decenii, cînd deciziile scandaloase sînt tot mai dese și sentimentul de impunitate al judecătorilor e afișat cu tot mai multă ostentație, ce putem spune de bine despre evoluția Justiției ca serviciu public?
Comparăm costul serviciilor publice de la noi cu cele similare din Europa și iubitorii de grafice exultă cînd descoperă că sîntem în media europeană cu aceste costuri. Dar nu apar și grafice cu privire la calitatea bunurilor publice pe care aceste servicii le livrează, cel mai adesea în regim de monopol. Justiția este un monopol al statului. Doar statul livrează societății justiție. Așa am învățat la școală. Doar că eu am făcut școala demult. Astăzi nu mai e cum am învățat eu. Statul însuși a devenit neputincios cînd vine vorba despre Justiție. Standardele societăților democratice actuale conferă atîta independență judecătorilor încît, în realitate, nu statul livrează justiție, ci judecătorii, ca breaslă, ca un corp profesional intangibil, o fac. Justiția nu mai este de mult o putere în stat, este o putere în afara statului, o putere asupra statului.
Statul pregătește, plătește, ocrotește judecătorii, le pune totul la dispoziție, le dă și legile și apoi se retrage: justiția e făcută exclusiv de judecători. Cît sînt judecătorii de competenți, juridicește și omenește, e o discuție interzisă. Casta judecătorilor este astfel organizată încît nimeni nu poate pune niciodată în discuție competența profesională și umană a judecătorului. Poți contesta pînă și medicul care te-ar trata de o boala cumplită; dacă nu ai încredere în el, te duci la altul. Poți schimba clasa în care învață copilul tău dacă nu mai ai încredere în profesor. Poți contesta competența oricărui funcționar; dacă nu mai ai încredere că îți livrează serviciul public corect, te poți duce la șeful lui și poți trece „lucrarea” la altul. Dar judecătorul, nu! Judecătorul e acela pe care un sistem misterios și discutabil ți-l alocă și nu-l poți schimba. Cauzele de strămutare sau motivele de recuzare sînt limitate și nu vizează nepriceperea și neîncrederea, deși în mîna judecătorului stă o decizie cu uriaș impact asupra vieții tale și a urmașilor tăi.
Cît de independenți vor să fie judecătorii, iată o altă discuție. Statul român, în acest moment, le asigură deplina independență. Dar, după cum zicea un fost președinte, fiecare judecător este exact atît de independent pe cît vrea să fie. Singur decide gradele de independență sau de dependență pe care le ia față de anumiți oameni și anumite idei. Așa se întîmplă cînd independența vine ca ceva ce ți se cuvine – te joci cu ea cum vrei. Nu vreau să spun că Justiția noastră este „de doi bani”, ar fi o metaforă riscantă în termenii discuției pe care o fac aici. Dar serviciul judiciar din România, raportat la principiul „value for money”, comparînd, așadar, valoarea socială pe care o aduce cu costul pe care-l investim, apare ca o „companie” pe mare pierdere.
Sigur că, din perspectiva comunicării publice (nu mă refer la strategie, ci la datoria pe care Justiția o are față de societate într-un regim democratic, anume aceea de a fi un model de comunicare respectuoasă și consistentă), inconștiența cu care CSM operează este greu de adjectivat. Puține sînt structurile instituționale din România care trăiesc mai arogant și mai țîfnos în turnul lor de fildeș decît CSM. Iar ideea că magistrații sînt un fel de castă sacră plină de privilegii și scutită de răspundere, pe care CSM o propagă neîncetat de foarte mulți ani, este în sine toxică și extrem de periculoasă. Comunicarea CSM a devenit o demagogie de același calibru cu cea a politicienilor. Cînd aud, de pildă, că e o legătură între pensiile magistraților și interesul cetățeanului apărat de Justiție, cum zice dna Costache acum, nu pot să nu mă gîndesc imediat la tradiția marelui tupeu politic care ne ia de proști.
CSM a dezvoltat un veritabil sentiment propriu al justiției, un sentiment care sfidează totul. Ideea de bază este că nu le poți spune nimic. Orice le spui îi irită și le gîdilă glanda polemică, de apărare, desigur, a statului de drept. Dacă le spui că Justiția nu merge și invoci un motiv, din două, una: fie îl știau dinainte („am mai auzit asta, să știți că noi nu sîntem rupți de societate”) și ți-l fac praf imediat, că nu e adevărat, fie nu ai „calitatea” să spui ce spui. Așa se face că aud și acum, de la dna Costache, exact aceleași argumente pe care le aud de la vîrful CSM de cînd există CSM. Zice dna Costache că încrederea scăzută în Justiție este fatală: o parte pierde, o parte cîștigă, inevitabil jumătate dintre justițiabili vor fi nemulțumiți. Iată un alibi perfect pentru a lăsa lucrurile cum sînt. Nu te poți pune cu omenescul, nu-i așa? Dacă omul se supără, se supără. „Csf? Ncsf.” Doar că neîncrederea societății în Justiție nu rămîne în cercul larg sau strîmt al celor care pierd procesele. Cum se face că mulți dintre cei care cîștigă cîte un proces nu au încredere în Justiție? Mai aud și alta: Justiția se face după lege, nu după cum cere poporul. De acord, așa e. Nimic mai periculos decît justiția pieței sau a Facebook-ului! Dar ce te faci cînd judecătorul folosește legea ca să facă injustiție atît de grosolan încît se vede din tribună? Și încă una: deciziile judecătorilor se comentează numai în căile de atac și în limitele acestora, zice dna Costache, cuprinsă de sentimentul cesemist al justiției. Adică noi, oamenii, putem comenta, cît de supărați putem fi, ceea ce ne dă Dumnezeu să trăim și Dumnezeu îngăduie, dar nu avem voie să spunem nimic despre deciziile instanțelor, că CSM nu ne îngăduie. De-aia zic ce zic.
