De felul meu, reacționez spontan în cheie ironică de cîte ori aud ceva ce miroase a conspiraționism. Precizez clar: nu spun că nu există conspirații; dimpotrivă, cred că există multe, foarte multe, cred că mai toată lumea conspiră, într-un fel sau altul. Dar ceea ce nu cred este că o conspirație, una singură, conduce totul. Nu cred că o conspirație, una singură, produce și retrage COVID-ul, organizează crahuri financiare cînd vrea și ține linia dezvoltării economice după cum vrea, guvernează Internetul, dirijează războaiele din Ucraina și Gaza, stabilește prețul petrolului, pune președinții tuturor statelor, vrăjește bursele, l-a omorît pe Kennedy și l-a dat jos pe Ceaușescu etc. Cred că mersul istoriei, ca succesiune de evenimente politice, economice și sociale, este rezultanta mai multor conspirații simultane care vor lucruri diferite și acționează cum pot, fiecare dintre ele. Astfel, cred că viitorul sub aspect politic, economic și social este relativ greu de anticipat altfel decît prin intuiții tocmai pentru că ceea ce-l determină nu e o forță, ci o rezultantă, iar rezultantele se calculează dacă cunoști forțele care concurează. Or, în materie socială acestea sînt fie necunoscute, fie imprecis evaluate. De aceea viitorul are, în general, un grad redus de predictibilitate. Vorbesc, firește, de sfera omenescului, nu de spațiul mai mult sau mai puțin teoretic delimitat al științelor.
Dar am început să fiu mai atent la problema sistemului – de fapt, a Sistemului – cînd o mărturisire pe care am formulat-o pe contul meu de LinkedIn a stîrnit protestul unui om destul de nervos, pesemne. Omul mi-a spus că servesc Sistemul și că merit ce-i mai rău pentru asta, în numele poporului. Dacă o fac fără să-mi dau seama sînt idiot (firește, „util”), dacă o fac deliberat sînt un ticălos. În ambele variante, repet, pentru binele poporului, omul a spus că trebuie să fiu „îndepărtat”. Nu era clar de unde, dar chiar și așa am simțit tăria sentinței, așa că am început să mă gîndesc serios la Sistem.
Firește, auzisem de Sistem. Cine nu a auzit? Este acea ocultă pe care o știe toată lumea, care acționează ferit și conspirat, dar pe care numai proștii nu o depistează imediat și care poate tot, dar în general eșuează. Din punctul de vedere al cuiva care pierde o competiție, este acea chestie care l-a lucrat și a asigurat victoria celuilalt. Din punctul de vedere al celui care cîștigă este acea chestie pe care tocmai a învins-o. Sistemul este responsabil pentru ascensiunile inamicilor și prăbușirile prietenilor. Sistemul este o putere aflată permanent la putere. Oamenii care îl slujesc se mai pot schimba, dar el, Sistemul, niciodată. Are trei proprietăți care-l apropie de Dumnezeu din Ceruri: e atotputernic, e ubicuu, e etern. În România, însă, în același timp, ratează, nu vede ceea ce văd toți și ar fi trebuit să vadă și dai cu el de pămînt pe unde-l prinzi. Dacă la alții e un fel de deus ex machina, la români e un fel de boxer tenace care primește cel puțin atîtea lovituri pe cîte dă, dar stă în picioare.
Firește, am auzit și eu, cum ați auzit și dumneavoastră, că aceste alegeri prezidențiale sînt o luptă din interiorul Sistemului. La mine, în Piața Gemeni, cînd se discută politică, cei trei-patru chibiți profesioniști știu clar că Ponta e legat de (unii de la) SIE, Nicușor Dan e susținut de Coldea, Crin Antonescu e susținut de Hellvig, iar Simion e făcut de bătrînii rezerviști ai Securității. Totul e ocult și, în același timp, clar ca lumina zilei. Avem, totuși, o țară transparentă.
Dacă înțeleg eu bine, la noi există două Sisteme sau – poate că e mai bine zis – două ramuri ale Sistemului. Una este, să-i zic așa, politică. Este (sub)sistemul de partide politice. Mai noi sau mai vechi, eu cred că toate aceste partide sînt, astăzi, cea mai mare problemă a României. Sînt, toate, organizații atît de disfuncționale, încît nu mai pot produce decît contraselecție, incompetență și hoție. Toate sînt în stadiul în care era PCR la Congresul al XIV-lea, în noiembrie 1989. Cred că partidele noastre sînt atît de putrede încît sînt realmente imposibil de reformat. Chiar și cele zise „noi” sînt în aceeași situație.
O să mi se spună că așa încep toți extremiștii, că toate discursurile antidemocratice pornesc de la critica virulentă a tuturor partidelor. Așa o fi. Dar eu nu sînt nici extremist și nici nu vreau abolirea democrației – eu nu vreau o societate fără partide, eu vreau doar un alt gen de partid sau, dacă avem noroc, de partide. Cu acest gen de convingere, nu sînt parte a sistemului politic.
A doua ramură a Sistemului este cea din instituțiile de securitate națională, care, se zice, supraveghează, manipulează, corupe, amenință, manevrează Justiția. Românii sînt, în general, fricoși față de acest gen de instituții și sînt înclinați să colaboreze, să se împrietenească cu ele sau cu oameni care lucrează în ele, în speranța că asta îi va ajuta în viață. Înclinația naturală spre blat a românului și „înțelepciunea de viață” care spune că, dacă poți trișa ca să obții ceva, e bine să trișezi, deschid lumea românească spre puterea Sistemului. În general, colaborarea cu această ramură a Sistemului se vede în traseul biografic și, mai ales, în evoluția patrimoniului personal. E, iarăși, evident că nu am nici o legătură cu Sistemul. Mai mult, cred că, alături de partidele politice, cea mai mare vină pentru faptul că România nu e atît de bine pe cît ar fi putut foarte ușor să fie o poartă sistemul de securitate națională. Serviciile noastre de informații se implică mult acolo unde nu ar avea ce căuta, moștenind de la Securitatea comunistă „vocația universală”. De la economie la fotbal, de la politică la justiție, de la sănătate la educație, oamenii Serviciilor umblă peste tot, foarte des dincolo de limita fișei postului.
Problema cea mai mare pentru România este, de fapt, una de caracter. Adevărul este că românul, cetățean simplu sau demnitar, sărac sau bogat, are un grad de autonomie relativ redus. Tradițional, românii sînt predispuși să își tranzacționeze autonomia cu structurile de putere. Sistemul își bazează puterea exact pe această predispoziție. Fără cetățeni supuși, tranzacționali, nu ar exista nici un Sistem.
Cred că e bine să ne lămurim cine și ce este Sistemul astăzi, cînd toată lumea luptă cu el. Eu am încercat aici o mică lămurire. Nu știu dacă cei care vorbesc toată ziua despre Sistem înțeleg prin acest cuvînt același lucru ca mine. Dar, pentru mine, a lupta cu Sistemul înseamnă să lupți înainte de orice cu propria lașitate, cu propria frică, cu propriile vinovății.
