Ce nebunie!

● Ivanov de Anton Pavlovici Cehov. Traducere și adaptare: Raluca Rădulescu. Regia artistică & director de imagine: Eugen Jebeleanu. Scenografia: Velica Panduru. Muzica: Rémi Billardon. Lighting design și asistența de scenografie: Sabina Reus. Asistent regie: Ovidiu Cârstea. Video artist: Ovidiu Zimcea. Sunet: Emy Guran, Dan Feneșan. Lumini: Ștefăniță Rezeanu, Alina Mitrache. Video: Florin Chirea, Eduard Sărăcin. Cu: Vlad Udrescu, Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Alex Calangiu, Iulia Colan, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Corina Druc, Romaniţa Ionescu, Geni Macsim, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Mircea Mogoșeanu, Raluca Păun, Marian Politic, Costinela Ungureanu, Cătălin Vieru, Sorin Gruia, Măriuca Bosnea. Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova.

Ivanov este o demență de spectacol. Lăsați tot ce știți despre Cehov la intrare, căci acest spectacol dinamitează prejudecățile, așteptările, tiparele de receptare ale unui autor clasic, cehovismele de mucava și patetismele de operetă, filozofiile de pahar ale unor oameni inactivi în propria viață, care parazitează societatea cu stoicismele lor verbale și inutilitatea lor practică. Nu este Cehov aici, e foarte mult Jebeleanu, adică regizorul Eugen Jebeleanu, și mai e trupa de actori a Naționalului craiovean, mereu pregătită să se arunce sinucigaș în formate teatrale fanteziste care pulverizează regulile scrise și nescrise ale teatrului „mare”. Am văzut spectacolul nu acasă la el, ci în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde distribuțiile duble pentru unele personaje au funcționat toate într-o singură reprezentație, un experiment în care rolurile s-au predat și preluat de la unul la altul și care a îmbogățit și înnebunit paradigma și așa contorsionată a producției (aceeași formulă a fost aleasă și pentru reprezentația recentă din Festivalul Național de Teatru).

Jebeleanu sedimentează mai multe planuri ale acțiunii, spații de joc și mai mulți actori pentru aceleași personaje și intercalează citate proiectate pe un ecran, de exemplu ale fotografei Sabine Weiss (un procedeu de comentariu meta în stil Radu Jude). Spectacolul are o structură multistratificată fără o arhitectură canonică, regulile se schimbă din mers, iar actorul și spectatorul trebuie să se adapteze deopotrivă. Piesa lui Cehov este încapsulată într-un film work in progress – actorii sînt pe un platou de filmare și au din start (deși publicul înțelege asta mai tîrziu) trei identități: a personajului, a actorului de film care joacă personajul și a actorului de teatru care joacă actorul de film și personajul. Sînt mai multe spații fizice: în fața și în lateralul scenei, inclusiv o rulotă pe post de cabină pentru actorii din platou, două capsule în fundal ca spații domestice, un ecran deasupra lor și zonele din afara scenei, de unde imaginile vin prin intermediul camerei de filmat. Uneori convenția se rupe nonșalant, fără nici un avertisment și personajele lui Cehov se scutură de pe actori, alteori tensiunea din spectacol se răsfrînge asupra planului cinematografic. Persoane/personaje din afara scenei – tehnicieni, machieuze etc. – sparg pereții imaginari și convenționali și traversează dezinvolt spectacolul.

Pe acest construct complex și dinamic, Jebeleanu altoiește un scenariu prelucrat după piesa lui Cehov, în care nu doar că operează schimbări de scene, actualizează limbajul și inserează pasaje noi, cu acțiuni în platoul de filmare și în universul „real” al actorilor, ci și verbalizează subtextul sau metatextul și deschide noi posibilități de evoluție a personajelor. De exemplu, antieroul titular nu se mai sinucide, ca la Cehov, cerșind practic, în ultimă instanță, un pic de empatie (cuvînt la modă, aproape dezgolit de sens) pentru făptura sa care a pricinuit atîtea dezastre umane, ci este ucis de doctorul Lvov (George Albert Costea / Cătălin-Mihai Miculeasa) care o îngrijește pe soția sa bolnavă, înșelată și abandonată (Anna Petrovna – Romanița Ionescu / Ramona Drăgulescu), față de care acesta are sentimente confuze – un pic de grijă profesională, un pic de prietenie cu o tușă erotică, deși sexualitatea lui este cel puțin incertă. De altfel, mai toate personajele au o sexualitate fluidă, accentuată și de faptul că unele sînt jucate alternativ de mai mulți actori. O excepție face Ivanov însuși care este aproape asexuat sau impotent (indiferent de cauză, rezultatul este același, blazarea sexuală). În timp ce toți ceilalți sînt într-un fel sau altul obsedați de sex sau de amor care duce la / trece prin sex, iar el însuși este obiectul dorinței unor personaje de diferite genuri, Ivanov este inactiv sexual, iar atunci cînd este forțat să acționeze, devine agresiv sau eșuează.

Ivanov este un personaj dificil de jucat pentru că, în timp ce eroismele și maleficul se reprezintă relativ ușor, fiind extreme ce pot fi colorate performativ în multe feluri, el nu este nici antierou pînă la capăt, nici erou damnat, nu are trăiri intense, doar rare și scurte izbucniri de furie. Dar Vlad Udrescu reușește admirabil să facă un Ivanov deprimat, a cărui boală îi reduce vitalitatea, îi aplatizează vorbirea, îi anulează voința și dorința, inclusiv sexuală, face din el un om care absentează din propria sa viață. Doar că Ivanov nu este un individ oarecare, nu trece neobservat și nedorit în mica lui comunitate din care bărbații dezirabili sexual și financiar cam lipsesc, unde farsele sînt crude (căsătorii promise cu cinism în joacă, amăgiri amoroase, de la care nici Ivanov nu se dă în lături). Are doza lui de duritate, poate crea dependențe emoționale de care se leapădă brutal, întreține iluzii și exploatează vulnerabilități. Este un om cu demonii lui, dar și un depresiv care se bălăcește patologic în propria boală, satisfăcut de regurgitarea nesfîrșită a vinovățiilor sale. Îi place (sau depresia îl face să-i placă) să băltească în iadul pe care și-l construiește singur. Femeile din jurul lui – Anna Petrovna cu tusea și bunătatea ei iritante, Sașa cu naivitatea ei manipulatoare etc. – îi cultivă această angoasă, proiectînd asupra lui imaginea unui personaj romantic.

Mai trebuie remarcat ceva în spectacol – inserțiile de românisme, sonore (se cîntă o manea) și spațiale: una dintre zonele de joc este în prim-plan, o masă ceremonios așezată, așteptînd evenimentul pentru care este pregătită, o nuntă, un parastas sau pe amîndouă. Căci Ivanov își ratează a doua nuntă, dar nu și moartea, așa că, în stil mioritic, nunta și înmormîntarea se contopesc.

Oana Stoica este critic de teatru.

Credit foto Ivanov: Albert Dobrin