Cîștigătorul nu ia nimic

Dance Me!, concept / idee: She She Pop. Distribuția în FNT: Ilia Papatheodorou, Lisa Lucassen, Santiago Blaum, Dan Belasco Rogers, Claudia Splitt, Şimal Şahin, Niki Stäudte, Zelal Yeşilyurt, Béla Weimar-Dittmar, Dream Nwattu. Consilieri artistici: Laia Ribera Cañénguez, Rodrigo Zorzanelli Cavalcant. Decorul: Jan Brokof. Costumele: Lea Søvsø. Asistenți costume: Marie Göhler, Gabi Bartels. Lumini: Michael Lentner. Consilier coregrafie: Jill Emerson. Sunet: Marius Bratoveanu. Director tehnic: Sven Nichterlein. PR, comunicare: ehrliche arbeit – freies Kulturbüro. Producător: She She Pop în coproducție cu HAU Hebbel am Ufer Berlin, Kampnagel Hamburg, Künstler*innenhaus Mousonturm, FFT Düsseldorf, HELLERAU – Europäisches Zentrum der Künste, cu finanțare de la Fundația Culturală Federală Germană și de la Municipalitatea Berlin – Departmentul pentru Cultură și Europa.

Ediția a 34-a a Festivalului Național de Teatru (18-28 octombrie) s-a deschis cu Dance Me!, un spectacol conceput și creat de She She Pop, un colectiv de performance din Germania axat pe feminism, experiment și chestionarea realității. She She Pop a mai fost în România, la Festivalul Reflex, organizat de Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe şi curatoriat de regizorul László Bocsárdi (2018), cu Ritualul primăverii, o investigație performativă a relațiilor mame-fiice (și un fiu) pe muzica lui Igor Stravinski. Spectacolul reprezenta a doua parte dintr-un diptic al cărui prim episod a fost Testament, care aborda relațiile dintre tați și fii. În ambele spectacole, actorii jucau împreună cu părinții lor. Dance Me! abordează tot relațiile dintre generații, de data asta fără legătură de rudenie.

Un grup de actori maturi, peste 50 ani – actorii companiei She She Pop – și un grup de actori tineri, în jur de 20 ani, se confruntă într-un format tip emisiune TV (apărut prin anii ’60, deci cu o generație înainte de generația matură din spectacol), cu tot felul de concursuri (de la dansat în cuplu cu portocale ca puncte de contact pînă la trasul frînghiei), dar competiția se desfășoară în primul rînd cu muzică și dans. Cînd o echipă cîntă, cealaltă dansează. Cadrul larg al spectacolului este de meci de box, cu o arenă în mijloc, cu actorii în halate precum cele purtate de pugiliști, cu gong și runde de înfruntări, cu tabelă de afișaj pentru scor și leduri. Sub aparența ușoară de joc se dezvăluie lucruri profunde precum diferențele de viziune ale celor două generații pe diferite paliere de viață, filtrate prin diferențele de gust și prestație la nivel muzical și coregrafic. Unele replici precum cea a seniorilor (să-i numim așa, deși e mult spus), „noi eram obișnuiți să ne spunem părerea întotdeauna, clar și răspicat”, arată involuntar și diferențele dintre Vestul și Estul european căci în perioada comunistă aici, în Est, noi eram obișnuiți să tăcem. Revenind la miza spectacolului, prestațiile muzicale și coregrafice ale celor două echipe – excelente tehnic, cu umor și autoironie – devin canale de configurat diferențele generaționale care constau nu doar în preferințele muzicale și capacitatea de mișcare, ci și în modul concret în care echipele produc muzica și dansul. Seniorii cîntă live, atît vocal, cît și la instrumente (chitară electrică, acordeon etc.) – studiul muzicii în școală își arată aici beneficiile. Nu știu cum e acum învățămîntul primar și gimnazial german, dacă mai include cursuri de muzică, dar tînăra generație este mai înclinată spre clubbing și muzică electronică, spre beat-uri preînregistrate, butoane și computere care produc sonorități hipnotice. Și dansul diferă. În timp ce tinerii se descurcă bine cu dans contemporan, în coregrafii de grup, uneori solicitante, alteori transformînd pozatul sexy (cu ventilator pentru fluturarea pletelor în vînt) în mișcare, sînt flexibili și adaptabili și la muzica adversarilor, seniorii folosesc coregrafii cu sincronicitate, cu pași și fraze coregrafice ce amintesc de hit-uri vechi sau de folclor, și nu rezistă prea bine la maratonul de beat-uri. Sînt și diferențe de informații. De exemplu, o aluzie la One Direction după moartea lui Liam Payne, ex-vocalistul trupei britanice care a decedat în urmă cu cîteva zile, îi lasă fără replică pe seniori (de altfel, o oarecare confuzie s-a simțit și în sală). Se menține mereu această lăsare în ofsaid a adversarului în zona informației – fiecare are goluri de informații despre celălalt –, dar atmosfera este jucăușă și relaxată, fără combativitate agresivă.

Spectacolul nu eșuează într-un optimism de paradă, proclamînd vreo comuniune transgenerațională. Dimpotrivă, fracturile dintre generații se mențin, ele sînt firești și se vor atenua, poate, pe măsură ce generația tînără se va maturiza. Cred că finalul spectacolului marchează cel mai bine aceste diferențe. Seniorii simt că aparțin unei generații, cu atît mai mult cu cît încep să se întîlnească tot mai des la funeralii și remarcă lipsa a tot mai multora dintre ei („de la excepție, asta devine acum norma”). Obișnuința cu moartea – cu boala și neputința care o precedă uneori – duce la sentimentul apartenenței la un grup în care toți se confruntă cu aceleași probleme. Tinerii refuză însă însuși conceptul de generație, își afirmă diversitatea în individualitate. Dar vor avea și ei nevoie de solidaritate, îi avertizează seniorii, pentru că timpul va trece și se vor maturiza. Un ultim dans, ca o predare de ștafetă, se coregrafiază împreună, în cupluri, tînăr-senior, fiecare sprijinindu-l alternativ pe celalălt, după care cei vîrstnici se retrag. Desigur, nu ei vor cîștiga competiția, căci ei trebuie să moară primii, așa e în firea lucrurilor.

Titlul Dance Me! se regăsește în spectacol în momentul în care echipa seniorilor cîntă piesa omonimă a lui Leonard Cohen. „Touch me with your naked hand or touch me with your glove” – acest vers al cîntecului lui Cohen se materializează la finalul dansului-ștafetă în care cuplurile tînăr-senior se despart cu diferite atitudini și intensități, nu toate prietenoase sau patetice, ultimul lor punct de contact fiind mîna.

Cu o formulă performativă nu tocmai obișnuită la noi (de unde și o anume reticență a publicului), care integrează elemente de performance și dans contemporan în egală măsură cu cele de teatru, Dance Me! a fost un debut strălucit pentru FNT 34.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto 1: Andrei Gîndac

Foto 2: Maria Ștefănescu