Extincția familiei contemporane

Dincolo de metafora mai mult sau mai puțin viabilă ca decriptare, Pterodactili este un text despre eșecul familiei contemporane ca cuib protector al ființei umane, despre morală și ipocrizie socială

# Pterodactili, de Nicky Silver. Traducerea: Radu Iacoban. Cu: Dan Pughineanu, Ioana Niculae, Alex Popa, Mihaela Trofimov, Doru Bem. Regia: Radu Iacoban. Scenografia: Tudor Prodan. Muzica: Aida Sosic. Light design: Cristian Șimon. Producător delegat: Vasea Blohat. Teatrul Excelsior.

 

Unul dintre cei mai buni actori ai generației sale, Radu Iacoban a adăugat de cîțiva ani la actorie și regia, unde și-a demonstrat în timp abilitatea de a decripta texte absurde, de a le redimensiona narativ într-o teatralitate cu aparență realistă: Cîntăreața cheală la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Lecția la Teatrul Mic, Rinocerii la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Și asta este doar arhiva de spectacole cu texte de Eugen Ionescu din creația regizorului, dar în aceeași sferă a absurdului intră și alte texte precum premiera sa de la Teatrul Excelsior, Pterodactili, text montat prima dată în România. Piesă a dramaturgului american Nicky Silver, Pterodactili (1993) este caracterizată ca o comedie neagră absurdă, dar, așa cum demonstrează Radu Iacoban, ea este expresia dezagregării unei familii disfuncționale contemporane, care se împiedică în propriile identități. Sub forma unei farse noir care evoluează ca tragedie, textul jonglează cu clișeele identitare, ale rolurilor în familie, ale profesiilor și ale statutului social, cu aparențele ca normă a societății și cu scheletele din dulapul oricărei familii. 

Familia Duncan din Philadephia locuiește în suburbiile high class ale orașului, susținută de veniturile tatălui, bancherul Arthur Duncan (Doru Bem), pe care mama Grace (Mihaela Profimov) le cheltuiește cu dezinvoltură. Familia este însă un construct de fațadă. Fiica Emma (Ioana Niculae),  înduioșător de naivă (oare?) și nevrotică, îl aduce acasă pe logodnicul ei, Tommy McKorckle (Alex Popa), a cărui identitate anormativă de gen este flagrant de vizibilă pentru toată lumea, mai puțin pentru logodnica sa. Fiul Todd (Dan Pughineanu), care este și naratorul poveștii, apare pe nepusă masă acasă după ce plecase să studieze sculptura. Revenirea lui declanșează o spirală de conflicte căci anunțul său că este gay și infectat cu HIV forțează familia să se confrunte cu o serie de secrete bine îngropate. Îngropate, la propriu de data asta, în grădina casei sînt și oasele unui dinozaur de care copiii familiei par obsedați și cu care Todd se identifică în sensul de supraviețuitor al unui cataclism. Cînd cataclismul domestic chiar se produce cu largul concurs al lui Todd însuși, acesta jubilează, proclamînd extincția ca parte din ordinea naturală a lucrurilor. Scheletul dinozaurului, ale cărui oase sînt dezgropate pe rînd din grădină, este acum complet și tronează deasupra scenei, ca un semn al mersului firesc al lucrurilor: tot ce trăiește moare (a zis-o și Shakespeare în Hamlet).

Dincolo de metafora mai mult sau mai puțin viabilă ca decriptare, Pterodactili este un text despre eșecul familiei contemporane ca cuib protector al ființei umane, despre morală și ipocrizie socială, identitate și roluri de gen, chiar și despre capitalism, profit și corupție. Pare că aici întreaga societate umană contemporană își contemplă ratarea în cascade pe toate planurile, printr-o invazie de clișee. Căci așa cum bunăstarea și coeziunea familiei sînt niște constructe false, afișate prin stereotipii sociale – consumerism, stil de viață high class etc. –, și devierile de la standardul de familie fericită se fac tot prin clișee. Tommy poartă un tutu de balerină ca semn al homosexualității și se simte bine ca menajer/ă (efeminarea este un clișeu al bărbatului gay, actorul Alex Popa este aici maestru în a ține stereotipizarea personajului pe muchia dintre comic și tragic). Emma bolborosește lozinci de stînga. Todd e rebel ca orice artist, tatăl e corupt ca orice bancher și mama e deprimată ca orice casnică din înalta societate.

Nici autorul, nici regizorul nu pretind integrarea realistă a acestor clișee într-o poveste viabilă, așa că ele vin cu patina lor absurdă. Confruntarea are loc între idei, personajele fiind sublimate în stereotipuri sociale, fără intenția de a fi materializate psihologic, posturi în care ele se așază cu aplomb și poate cu un pic prea mult zgomot (se țipă mult și, deși înțelegem că familia e de-a dreptul nevropată, uneori zgomotul acoperă ideile, dar asta probabil se va regla prin rodarea spectacolului). Tatăl pozează scorțos în amator de sport și muzică – desigur, inapt pentru ambele –, dar posibil abuzator și adulterin. Mama este obsedată să își mențină nivelul cumpărăturilor (Mihaela Trofimov face un rol complex, cu multe straturi ale acestui personaj în egală măsură toxic și victimă). Fiica, o păpușă manevrată de părinții care îi prestabilesc viața, se poziționează cu disperare ca rebelă față de statutul propriei familii. Iar fiul este pur și simplu un manipulator cinic. În rolul lui Todd, Dan Pughineanu trece ușor dintr-un registru în altul, se impune ca un mînuitor din umbră al propriei familii fără să pară un dominator narcisist. Tușa de reflecție pe care o dă personajului face chiar ca distrugerea propriei familii să pară justificată. În fond, Todd este ca turnesolul, nu face altceva decît să îi determine pe cei apropiați să își arate caracterul și să fisureze fațada falsă a familiei fericite într-o succesiune de dezastre care se rostogolesc în viteză: alcoolism, abuz, adulter, sinucidere, crime etc. Cînd resursele financiare dispar, familia se dezintegrează la propriu, pierzîndu-și simțurile (Emma surzește) și rațiunea.

Ce o ținea împreună, statutul social, averea? În nici un caz afecțiunea dintre membrii ei, empatia sau grija căci ceea ce lipsește dramatic din această familie este orice urmă de dragoste, nici părintească, nici filială, nici frățească sau de cuplu. Și nici cei doi frați, Emma și Todd, nu manifestă vreo afecțiune reală față de Tommy, singurul dintre ei dotat cu sentimente. Ceea ce pare să răzbată din spectacol este că familia contemporană se autodistruge într-o lume acaparată de bani. Cu toate cataclismele domestice și concluziile sumbre, spectacolul este o comedie viguroasă, inteligentă și pe alocuri chiar spectaculoasă.

 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Andrei Gîndac

Share


Fantezii

Fantezii