Dark Play, de Carlos Murillo. Traducerea, adaptarea și regia: Radu Apostol. Scenografia: Gabi Albu. Interactive media design: Dragoș Silion. Coregrafia: Florin Fieroiu. Lighting design: Cristian Petru Șimon. Muzică și spații sonore: Sebastian Androne-Nakanishi. Pregătire muzicală: Oana Cristina Pușcatu. Dramaturgie, consultanță: Mihaela Michailov. Asistent regie: Larisa Popa. Director de imagine, filmare live: Bogdan Slăvescu. Cu: Matei Arvunescu, Alex Călin, Mihaela Trofimov, Ioana Niculae. Teatrul Excelsior București.
Cu un joc virtual coroziv despre identități false, piesa lui Carlos Murillo, Dark Play or Stories for Boys (2007, premieră pe țară), scrisă într-o vreme cînd Internetul era încă departe de abilitatea de manipulare pe care o are astăzi, acumulează pulsiunile pubertății și incertitudinea deprimantă a sexualității, anxietatea însingurării, mediul virtual ca spațiu fertil pentru jocuri de roluri periculoase, pentru a le face apoi să explodeze la limita tragediei. În spectacolul lui Radu Apostol de la Teatrul Excelsior, textul lui Murillo capătă un angrenaj muzical și coregrafic complex – se cîntă mult, personajele sînt mai mereu în mișcare, identitățile se fluidizează trecute prin mai multe filtre, totul într-o atmosferă semiîntunecată, marcată de lumina albastră și ecranul imens din fundal, pe care se proiectează filmările în timp real. Povestea lui Nick (Matei Arvunescu), un puști de 14 ani care își consumă pe Internet energia, angoasele, tendințele (auto)distructive, presupune glisarea dintr-o parte în alta, de la masculin la feminin, de la dragoste la manipulare, de la agresor la victimă, de la real la ficțional, de la adevăr la falsitate. Nick manipulează realitatea în mediul online într-un fel aproape avangardist în raport cu timpul său.
Aflat în căutarea, nu neapărat conștientizată, a propriei sale identități, Nick își creează un avatar feminin pe Internet prin care explorează obsesiile și frustrările emoționale și sexuale ale altora, dar și nesiguranțele sale cu privire la gen și sex. Însă status-ul unui alt adolescent, „caut dragostea”, nu doar că îl provoacă să creeze un joc perfid, în care își eliberează imaginația maladivă și tendințele abuzive, dar îl forțează și să-și chestioneze sexualitatea și emoția. Sub identitatea lui Rachel, Nick îl atrage pe Adam (Alex Călin) într-un joc al dragostei, care este, de fapt, unul despre putere, identitate sexuală și bullying. Adam are încă o ingenuitate nepervertită, detectabilă din status-ul afișat – pe care, în mod real, nu l-ar pune nici un adolescent –, care îl face o victimă sigură pentru întunecatul Nick. Așa se stabilește relația lor, în acest echilibru prădător-pradă, în care Rachel/Nick joacă rolul dominator față de un Adam suficient de naiv încît să se îndrăgostească de o himeră. Dar nici textul, nici spectacolul nu se duc în direcția cyberbullying-ului, ci a explorării identității de gen și a emoțiilor aferente, lucru generator de angoase în adolescență. Nick nu se mulțumește să se joace cu Adam în spațiul virtual, ci îl determină să se întîlnească, asumîndu-și încă o identitate ficțională, fratele lui Rachel. Manipularea virtuală se materializează astfel în spațiul fizic, unde Nick folosește un arsenal de tactici și tehnici – transferul de afecțiune, narațiuni și personaje ficționale, crearea unui inamic și a unui pericol imaginare și stimularea poziționării (lui Adam) în rolul salvatorului, inducerea unui sentiment de urgență a acțiunii etc. – pentru a crea un cadru propice unor experiențe sexuale pe care altfel nu le-ar fi avut. Miezul textului și al spectacolului tinde să se coaguleze în jurul anxietății adolescentine privind propria persoană, care pare să conțină nebănuite nevoi și dorințe greu de înțeles și asumat, o stare care-i determină pe unii să devină victime și pe alții agresori.
Radu Apostol construiește o arhitectură în care tehnologia și muzica devin elemente la fel de importante ca textul și narațiunea: Nick își filmează intervențiile online, proiectate pe ecranul din fundal, se construiesc scene prin suprapunerea unor medii diferite – imaginea din mediul virtual, în fundal, se conjugă cu jocul live, pe scenă – și se cîntă mult, în mare parte piese originale. Atmosfera se încinge pentru că preia schizoidia lui Nick, starea lui febrilă care topește realitatea în ficțiune și dizolvă identitatea în virtual. Și aici performanța lui Matei Arvunescu este esențială: personajul este permanent într-o fibrilație vecină cu drogul, ceea ce face ca granițele dintre lucruri să se fluidizeze. Pe fundația asta, Nick își dezvoltă aptitudinile de cyberbully, ajustate de adrenalina generată de jocurile de roluri, de plăcerea multiplicării identitare la feminin și de tensiunea sexuală nedefinită. În raport cu mama (Mihaela Trofimov), Nick poate redeveni un adolescent capricios, deși nu chiar teluric căci ceva din schizoidia afișată în mediul online se regăsește și în viața reală, și asta îl face periculos. Rolul este o provocare pentru Matei Arvunescu – personajul este continuu în scenă, prins într-un amețitor carusel de acțiuni și emoții care îl solicită tehnic și ludic, într-un ritm tot mai dinamic și cu tot mai multă dezinvoltură, o partitură actoricească ce-l pune la încercare fizic și muzical și pe care o duce cu anduranța unui maratonist și cu intensitatea unui sprinter. Un rol-bijuterie, provocator și prin spirala identitară masculin-feminin. Nick are un contrapunct în personajul Adam, pe care Alex Călin îl ține pe linia naivității. Între Nick, care se folosește de virtual pentru a-și rezolva probleme din lumea reală, și Adam, care rămîne realist chiar și cînd e prins într-o farsă dementă virtuală, se stabilește astfel un echilibru care ține întreg spectacolul. Mihaela Trofimov (mama și profesoara de teatru, cea care explică teoria jocurilor) și Ioana Niculae (Molly, iubita lui Nick în studenție, cea care îi provoacă amintirile din adolescență) devin în spectacol pilonii exteriori care susțin povestea (povestea celor doi băieți se reflectă prin două femei).
Dark Play este un spectacol hipnotic, chiar dacă intră ceva mai greu în ritm, prima copertă, care lansează contextul și pretextul pentru povestea în sine, fiind prea lungă. Într-un fel, mi-a amintit de Drept ca o linie, spectacolul de la Brăila de la începutul carierei lui Radu Apostol, nu prin estetică sau temă, ci prin construcția îndrăzneață, surprinzătoare, aici acest melanj între text, muzică și tehnologie, în care Matei Arvunescu excelează. Dark Play nu este despre Internet, ci despre vulnerabilitatea umană.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto 1: Bogdan Slăvescu
Credit foto 2: Matei Bumbuţ
