.jpg)
„vrei să fii prietena mea / vrei vrei / zi”
(Svetlana Cârstean, Arteziana, Editura Nemira, 2025)
Prieteniile adevărate se construiesc pe încredere și acceptare reciprocă, nu pe competiție sau comparații. Venim dintr-o cultură care pune accentul pe longevitate, în detrimentul unei stări de sănătate psihologică în relații, și care rulează de multe generații mesaje toxice pentru cupluri de tipul „și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”, iar pentru prietenii mesaje de tipul „best friends forever”. În cultura noastră, loialitatea a fost mitizată pînă la deformare, am fost învățați să rămînem, să îndurăm, însă loialitatea fără respect reciproc e toxică și e un lanț invizibil, care ne ține prizonieri în relație. A fi loial unui om care nu ne mai vede, nu ne mai respectă sau care ne ține pe loc este abandon de sine.
Acolo unde succesul celuilalt nu ne face să ne simțim mai puțin valoroși, ci, dimpotrivă, devine o sursă de inspirație și de motivație pentru noi s-a ajuns la o maturitate relațională. Așa cum spune un vechi proverb românesc, „prietenul la nevoie se cunoaște”, tot așa prietenul se cunoaște și în bucurie, atunci cînd sîntem cu adevărat fericiți pentru celălalt. René Girard a formulat una dintre cele mai incomode idei despre psihicul uman, referindu-se la faptul că dorințele noastre nu sînt pe deplin autonome, le învățăm unii de la alții. Nu dorim doar lucruri materiale, ci și poziții care aduc libertate, valoare, vizibilitate, dreptul de a fi cineva.
Într-o prietenie, această dinamică poate rămîne sănătoasă dacă oamenii cresc în paralel, se educă împreună – sau cum mi-a răspuns un prieten cînd l-am întrebat de ce s-a separat de un alt prieten: „Nu mai citeam aceleași cărți”. Prietenii se inspiră, se susțin, au unele activități în comun, își acordă timp unul celuilalt. Cînd, fără să ne propunem, devenim modele prin schimbările pe care le facem, prin vocea pe care ne-o dezvoltăm, prin alegerea dezvoltării intelectuale și personale, dar și a autononiei prin care devenim mai liberi, în multe situații, devine dureros pentru celălalt, care, privindu-ne, nu vede doar un parcurs diferit și efortul pe care l-am făcut, vede un verdict despre propria stagnare. Aici apare paradoxul descris de Girard: modelul, ales inițial ca sursă de inspirație, devine obstacol deoarece, prin existența și transformarea noastră, facem imposibilă o anumită autoiluzie. Deși nu concurăm cu nimeni, celălalt intră într-o competiție unilaterală cu noi.
Prietenia nu este un jurămînt de neclintire, ci o alegere zilnică de a rămîne conectați în fața schimbării. Nu timpul definește o legătură, ci cît adevăr poate să ducă și ce capacitate avem de a iubi ceea ce devine celălalt, nu doar ceea ce a fost. Există rupturi care nu se produc printr-o ceartă, o scenă finală, replici memorabile și uși trîntite, ci apar cînd sesizăm o schimbare de stare, aproape imperceptibilă la început. Simțim o tăcere care apare exact acolo unde altădată ar fi fost bucurie. Într-o zi observăm că, atunci cînd povestim ceva bun din viața noastră, celălalt nu mai răspunde firesc – nu ne respinge deschis, dar nici nu mai este cu noi în acel moment. Bucuria noastră pare să fi devenit greu de dus. Prieteniile se rup emoțional încet, iar în timp nu mai sînt spații de întîlnire plăcută, ci par teritorii în care trebuie să demonstrăm ceva, de unde ieșim tensionați și confuzi. Relațiile sînt vii, nu sînt sculpturi de marmură, se modifică în fiecare zi, pentru că și noi ne schimbăm, subtil sau violent, fără să putem controla tot ce devenim. În timp, valorile noastre de la douăzeci de ani, care ni se păreau atunci fundamentale, pot păli la patruzeci, traumele acumulate, dezamăgirile repetate, pierderile, toate lasă urme adînci, iar, odată cu trecerea anilor, angoasa morții își face loc în viețile noastre. Această teamă de efemer ne poate rigidiza și face să ținem cu dinții de ce este familiar, chiar și cînd acel familiar doare. E dureros să plecăm din relații în care durata anilor ne leagă, însă, cînd valorile interne după care ne trăim viața devin imposibil de ignorat, acceptăm că nu fiecare relație este menită să reziste tuturor schimbărilor. Iar noi nu eșuăm pentru că pierdem oameni pe drum.
Psiholoaga americană Danielle Bayard Jackson identifică, în cartea Fighting for Our Friendships, trei tipuri de afinități care influențează formarea și menținerea prieteniilor: afinitatea emoțională, bazată pe susținere reciprocă și empatie, afinitatea contextuală, care e formată prin împărtășirea unor medii comune, precum locul de muncă sau comunitatea, și afinitatea dată de valori, ce derivă din convingeri și principii similare. A înțelege aceste afinități ne ajută să identificăm motivele pentru care anumite prietenii prosperă, iar altele se destramă. Jackson descrie limpede acest moment critic din prieteniile feminine – clipa în care diferențele de parcurs sînt trăite nu ca ceva diferit, ci ca o amenințare. Cînd succesul celuilalt este perceput inconștient ca o pierdere personală, prietenia începe să se rigidizeze, nu din lipsa afecțiunii, ci pentru că apare comparația. În această logică mută, lumea pare să aibă un buget fix de valoare – dacă unul primește mai mult, pare că celălalt rămîne cu mai puțin, iar admirația se diminuează. Diferența nu mai poate fi tolerată, ci se se simte ca o umilință. În prieteniile mature, spune Jackson, succesul celuilalt poate fi celebrat fără a-ți simți amenințată valoarea proprie, pe cînd în prieteniile fragile, succesul se simte ofensator, iar de aici se activează mecanismele cunoscute: minimalizare, ironie, retragere afectivă, competiție mascată, moralizare.
Psihologic, ceea ce pare invidie sau răceală este adesea apărare. Există oameni care pot suporta adevărul despre ei înșiși, chiar dacă doare, se reorganizează, cresc, se schimbă și există oameni pentru care aceeași confruntare ar produce o fisură prea mare. Dacă ar putea să-și vadă clar propria contribuție la stagnare, s-ar prăbuși povestea care îi ține funcționali. Pentru aceștia, apărarea nu e un episod, e mod de viață, nu mai caută adevărul, ci o realitate suportabilă și protecția unei narațiuni care îi apără de rușine și neputință. În acest punct, prietenia nu mai este între doi oameni, ci între noi și sistemul de apărare al celuilalt, iar relația devine epuizantă, pentru că sîntem invitați constant să participăm la o minciună de supraviețuire, la a confirma povestea acestora și la a rămîne martorii aceleiași stagnări. Maturizarea emoțională începe cînd știm că a pleca nu e trădare, ci, din contra, a rămîne e trădare, atît față de noi înșine, cît și față de celălalt. Nu ne mai sîntem loiali nici nouă și nici celuilalt dacă evităm adevărul. Prietenia nu presupune să ne micșorăm ca să nu se prăbușească celălalt. Spre deosebire de prieteniile masculine, cele feminine tind să fie mai intime, dar și mai vulnerabile. Danielle Bayard Jackson a subliniat că femeile integrează adesea prieteniile în identitatea lor personală, ceea ce poate duce la așteptări ridicate și, implicit, la dezamăgiri atunci cînd aceste așteptări nu sînt îndeplinite.
O altă formă de relație, mai puțin discutată, însă des întîlnită, e aceea în care prietenia este guvernată de curiozitate. Prietenul-curios face acte de prietenie (măsurate însă), de genul „te ajut și sînt în această relație deoarece am anumite beneficii” – însă există o curiozitate în care sîntem observați și analizați, care ne confuzează. Ia ceva timp pînă înțelegem că în acea relație nu sîntem iubiți, ci sîntem personaje care satisfac curiozitatea celuilalt, mai ales acolo unde celălalt nu ne privește ca pe un partener de relație, ci ca pe un actor. Viața noastră devine material de urmărit, de comentat, de comparat, de povestit mai departe, o scenă în care celălalt intră temporar, pentru a-și confirma sau ajusta propria narațiune. Curiozitatea aceasta nu e neapărat malițioasă, nu e grosieră, nu invadează, și tocmai de aceea poate fi confundată cu apropierea autentică, dar este, structural, asimetrică. Noi permitem accesul la vulnerabilitatea lumii noastre interne, pe cînd celălalt păstrează distanța, fără a oferi în schimb vulnerabilitatea lumii lui. În astfel de dinamici, relația poate părea vie cît timp există noutate – felul nostru de a gîndi, de a trăi, libertatea pe care ne-o luăm de a fi –, dar în momentul în care proximitatea reală cere o egalizare, o asumare, o ieșire din rolul de spectator, apare retragerea. Uneori bruscă, alteori justificată vag, prin tăceri sau distanțări „firești”. Ruptura apare tocmai atunci cînd personajul devine prea real, cînd relația ar trebui să înceteze a fi o vizită și ar fi de dorit să devină un drum în doi. Iar atunci, fără conflicte majore, fără explicații spectaculoase, legătura se dizolvă – nu pentru că am greșit cu ceva, ci pentru că ieșim din rolul care le era suportabil, acela de obiect al curiozității lor. Și aceasta este, uneori, cea mai dificilă formă de pierdere, înțelegerea faptului că am fost priviți ca un personaj dintr-o piesă de teatru, nu ca o relație de prietenie, că am umplut un gol în viața vidă a celuilalt cu viața noastră.
Prietenia, ca formă profundă de relaționare umană, nu este un proces static, ci unul fluid, marcat de inevitabile transformări în timp, iar această modificare a prieteniilor este nu doar normală, ci adesea sănătoasă. Evoluțiile personale (schimbări de carieră, mutări, căsătorii, divorțuri, diferențe de priorități) afecteză dinamica relațiilor, iar a rămîne atașat de o idee statică despre prietenie înseamnă a refuza realitatea firească a schimbării personale și sociale. Modificarea prieteniei nu semnalează un eșec, ci o adaptare necesară, unele prietenii devin mai profunde, altele se estompează în mod natural. O relație de prietenie sănătoasă ar trebui să fie caracterizată de conexiune, siguranță emoțională, protecție reciprocă și discreție, nu de simpla longevitate. Longevitatea, observă corect Danielle Bayard Jackson, nu este un criteriu automat de succes, sînt persoane care rămîn în relații din pură obișnuință, fără ca acestea să mai aducă vreun sentiment autentic de sprijin, afecțiune sau de creștere, ci, din contra, aduc gelozie sau invidie. Înțelegerea diferenței dintre gelozie și invidie este crucială în această dinamică, gelozia implică întotdeauna existența unei a treia persoane și apare în triunghiuri relaționale, invidia este directă, este dorința de a avea ceea ce are celălalt sau resentimentul că altul deține ceea ce îți dorești. De multe ori, invidia se combină cu un resentiment față de lume, ca și cum lumea ne-ar datora ceva și ne simțim îndreptățiți să avem acel ceva. În astfel de cazuri, prietenia devine tensionată deoarece succesul unuia trezește în celălalt propriile răni nerezolvate, propriile sentimente de inadecvare sau de lipsă. Această dinamică tensionată duce la distanțare emoțională, la evitarea conversațiilor despre realizări personale, la micșorarea sinelui prin a nu-ți mai exprima bucuriile ca să nu deranjezi, dar și la judecată și critică ascunsă, la tendința de a minimaliza reușitele celuilalt ca mecanism de protecție a ego-ului propriu. În contrast cu această spirală negativă, Danielle Bayard Jackson ne învață că o prietenie sănătoasă și matură ar trebui să ofere spațiu pentru a celebra împreună succesul celuilalt fără resentimente, siguranța că poți fi vulnerabil și autentic în bucurie, nu doar în suferință, și o susținere constantă, chiar și atunci cînd drumurile devin diferite.
Acolo unde prietenul încearcă să își afirme superioritatea prin retragerea afecțiunii și a sprijinului, în speranța că celălalt va deveni dependent emoțional și va „cerși” relația, vorbim de o strategie pasiv-agresivă de control, în care persoana respectivă vrea să ne inducă sentimentul că avem nevoie de ea, însă ea nu are nevoie de noi. Așa arată dinamica clară de putere, cea în care celălalt se poziționează superior și transmite că nu are nici un motiv de a ieși din relație, dar, prin acțiunile sale, ne determină pe noi să ieșim, dacă vrem să rămînem sănătoși psihologic și să trăim în relații unde sîntem apreciați și iubiți, nu tolerați cu superioritate. Oamenii sănătoși sînt capabili de afecțiune și de onestitate, iar cînd apar sincope în relație se așază să dialogheze pentru a repara. Cînd nu mai există dialog, nu mai există nici afecțiune și atunci relația se dizolvă, rămîne doar o mare tăcere, iar timpul aduce confirmarea unei decizii sănătoase, confirmarea că tot ceea ce simțisem nu ni s-a părut, era realitatea: încetasem să mai fim iubiți, eram doar un actor care le condimenta viața.
Ieșirea din astfel de relații lasă gol și singurătate în urmă, dar nu este singurătatea lipsei de oameni, ci singurătatea adevărului. Spațiul în care nu ne mai trădăm pentru a păstra o legătură și în care nu mai negociem adevărul în funcție de fragilitatea celuilalt doare. Nu există un mod „corect” de a pierde pe cineva, rămîne o tristețe persistentă, căreia doar timpul îi va estompa contururile. Cred că maturitatea aduce recunoștința pentru ce a fost bun, fără a ne mai simți obligați să tolerăm ceea ce ne rănește. Oamenii ne pot dezamăgi și totuși să rămînă parte din povestea noastră, doar că dintr-un loc nou, cu granițe mai clare, cu condiția să mai existe afecțiune – în lipsa acesteia, nici o relație nu mai poate continua. Poate că nu trecem niciodată cu adevărat peste anumite pierderi, însă învățăm să le purtăm în noi, cu o blîndețe care seamănă, din ce în ce mai mult, cu libertatea. Ce azi pare de netrecut, ce simțim că ne va înăbuși, peste ani se transformă într-o simplă căutare vagă în memoria noastră, o încercare de a ne aminti un nume, un rîs, o seară, o legătură care cîndva părea de nezdruncinat. Loialitatea oarbă nu este o virtute și nu toate relațiile trebuie reparate, unele trebuie lăsate să moară cu demnitate – uneori încet, tăcut, aproape insesizabil, ca o ușă lăsată întredeschisă, prin care, într-o zi, fără mare dramatism, cineva pur și simplu nu mai intră.
Nu toate plecările aduc începuturi luminoase, unele aduc doar liniștea grea a lucrurilor terminate, dar, chiar și așa, viața curge, ne schimbăm fără să cerem voie, urcăm, cădem, uităm, iubim din nou, iar, în cele din urmă, ceea ce păstrăm este nu absența celuilalt, ci urmele vii ale iubirii pe care i-am purtat-o prietenului respectiv, iubire care, cîndva, a fost reală. Este mersul firesc al vieții, unele dureri devin cicatrici vizibile, altele se dizolvă în uitare, dar ambele sînt forme valide de a duce mai departe ceea ce am trăit.
Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, Editura ZYX Books, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
