Cunoașteți micile trucuri prin care le arătăm copiilor cum vedem sau mai exact cum înțelegem ceea ce vedem? Un fel de hocus-pocus vizual. Desenezi un cerc, apoi îi pui mici linii de jur împrejur. „Ce e?“ „E un soare“, spune încîntat orice copil. „Cum adică, nu mai e cerc cu linii?“ „Ba e și cerc, și linii, dar și soare.“ „Dar ce e mai mult?“, insiști. „E soare“, decide. Apoi desenezi un oval, ușor alungit. Îi pui două cercuri mici interioare. „Ce e?“ „Un oval cu două cercuri mici.“ Mai adaugi o linie verticală. „Ce e?“ „Un oval cu două cercuri mici și o linie.“ „Dar acum?“ (Am adăugat și o mică linie curbă sub linia verticală.) „A, acum e o față, chiar una zîmbitoare!“, se bucură copilul. Iarăși, faci pe miratul: „Cum, au dispărut ovalul, cercurile, liniile? Astea sînt forme geometrice.“ „N-au dispărut, sînt tot acolo.“ „Adică sînt și forme, și față?“ Cade pe gînduri. „Ia întoarce hîrtia cu desenul cu susul în jos. A mai rămas fața?“ „S-a dus...“, oftează întristat copilul. „Acum sînt iar numai formele... Dar putem s-o întoarcem la loc“, face el iarăși, încîntat să-i redea desenului viața pe care, un moment, părea că o pierduse. „Uite-o!“
Putem, desigur, complica experiențele cu forme mai elaborate, din care apar pe neașteptate pisici, pălării, iepuri, case sau umbrele. Ce mă fascinează este însă pragul îngust, detaliul care desparte imaginea de non-imagine, viața de non-viață: rămîi dincoace? Nu vezi decît linii, puncte, pete. Adaugi ceva mic, ai zice că aproape anodin – uneori un singur punct, alteori o liniuță sau un cerculeț – și brusc apare pisica, spre bucuria generală. Scoți cerculețul sau triunghiurile – aproape nimic – și pisica ia-o de unde nu-i; rămîn iarăși numai cîteva forme fără chip.
Să fi avut dreptate bătrînul Democrit că „gustul e convenție, culoarea convenție, căldura convenție; în realitate, numai atomi și vid”? Ar fi putut adăuga îndreptățit și că tot convenție e și „chipul”, ori pisica, ori viața, ori spiritul. Adică toate sînt forme „fără chip” pe care numai mintea noastră și intenția noastră de a descoperi pretutindeni chipuri le umanizează, le conferă viață? Și totuși, e parcă mereu nevoie de un fleac, de un mic detaliu adăugat ansamblului, detaliu care însă, ca prin magie, mută liniile geometrice, făcîndu-le, din moarte, vii. Nu s-a schimbat aproape nimic și totuși s-a schimbat totul. E ca un mic cuvînt de spirit, căzut pe neașteptate într-o conversație lungă și anostă, și care înveselește asistența... Sau ca o rază de soare furișată într-o cameră de după o draperie, care deodată dă contur și caracter mobilelor și oamenilor de acolo, făcînd-ne să ne vedem mai tineri și mai frumoși. Uneori, ca în tablourile lui Claude Monet sau Auguste Renoir, nu-i nevoie să adaugi decît o mică distanță: chipurile (de oameni, de pomi, de cer, de apă) iau naștere brusc din puncte, pete și linii de culoare numai dacă te depărtezi de tablou suficient, dincolo de un anume prag. Mai aproape, tabloul este un vîrtej indescifrabil de pete, linii și culori; mai de departe sînt cîmpuri, pomi, ape, cer. Dar ce-i tabloul, de fapt? Vîrtej inform sau picnic cu pomi, ape și cer? Pete sau chipuri? Și vîrtej, și picnic. Și formă, și chip. Dar care din două cu adevărat? Copilul alege chipul. Democrit alege vîrtejul. Apropierea, ar zice el, disipează iluziile. La fel cum este dacă scoți o liniuță sau două din chipul pisicii. S-a dus!
Să fie deci „chipul”, în general, o iluzie? O iluzie care ar persista numai atîta timp cît trecem dincolo de un anume prag, care poate fi considerat și un anume tip de convenție, dar care ar pieri de îndată ce rămînem dincoace de prag, în lumea zisă a realității și adevărului. Iar convențiile depind nu numai de un fleac adăugat, nu numai de distanță, ci și foarte mult de ochiul celui care privește, de felul în care acesta a fost educat. Acum vreo trei sute de ani, unui pictor olandez rătăcit la curtea împărtului Chinei i s-a cerut să-i facă împărtului portretul. Pictorul s-a conformat și portretul său a fost lucrat în clarobscurul obișnuit pentru pictura europeană. A fost un dezastru, care l-a costat viața pe sărmanul pictor: căci culorile închise de pe jumătate din fața împăratului au fost considerate de chinezi ca reprezentînd o „murdărie”, așadar sinonime cu blasfemia față de Fiul Cerului, a cărui întreagă față trebuie să rămînă absolut curată. Acolo unde ochiul european vedea umbre pe un volum, ochiul chinezesc vedea numai pete pe o suprafață.
Ce ne spun deci asemenea experiențe de prag? Că, într-adevăr, mai mult intenția și perspectiva noastră aduc pe lume „chipul” – adică viața și sensul lucrurilor. Că „fleacul” acela adăugat ori cei cîțiva centimetri de distanță în plus sau în minus fac diferența între haosul „atomilor și vidului” și cosmosul de „chipuri” numai pentru că sîntem obișnuiți să privim sau să percepem lucrurile într-un anume fel. Căutăm pretutindeni „chipuri” și, cu puțin ajutor, reușim și să le descoperim. Dar ele erau deja acolo sau nu? Sau numai convenția decide? Convenția, legea stabilesc, de fapt, cum vedem ceea ce vedem. Adică, cu adevărat, nici măcar acel detaliu suplimentar, la care m-am referit, n-ar fi de unul singur esențial, ci numai voința și intenția noastră de a privi o parte de lume într-un anume fel îl transformă în prag de trecere între haos și cosmos. Cu adevărat, totul n-ar fi decît iluzie și amăgire; chinezii, înțelepți ca și Democrit, au avut dreptate cumva să-l execute pe pictorul creator de iluzii.
Cu adevărat... Și totuși, avem și un alt adevăr – simplu, inconstestabil și, de data asta, neînțelept: bucuria copilului (inclusiv a copilului din noi) care, în urma micului exercițiu de magie viziuală, a „descoperit pisica”...
Credit foto: Wikimedia Commons
