Nu mai știu cînd am scris acest text, dar mă bucur, melancolic, că l-am regăsit. E o dispută fără sfîrșit. Uite:
Există părerea că România are solide tradiţii de dreapta şi o gravă carenţă la stînga spectrului politic. Se invocă, spre ilustrare, mari figuri interbelice şi se caută explicaţii: mentalitatea agrară, ortodoxia, satul. Dar nu toate marile figuri interbelice invocate (Eliade, Cioran, Noica) erau, la vremea cu pricina, chiar aşa de mari (şi, evident, nu toată dreapta era extremă-dreapta). Pe de altă parte, uităm o sumedenie de „luminoase” figuri de stînga. Sigur că nu-l vom putea opune, ca pondere, pe Alexandru Sahia lui Nae Ionescu. Dar seria Gherea-Stere-Ibrăileanu-Zeletin-Ralea nu e de ici, de colo. Apoi mai existau şi Eugen Ionescu, şi Eugen Lovinescu, şi Sebastian, şi destui alţii care să echilibreze peisajul. Ca să nu mai vorbim despre faptul că n-ar avea sens să identificăm existenţa dreptei dacă n-am avea un reper corelativ. Cu alte cuvinte, nu poţi fi „la dreapta” decît faţă de ceva care e mai la stînga. Să mai amintim şi dispariţia dreptei conservatoare după primul război mondial sau amplasamentul de stînga al ţărăniştilor.
În ce mă priveşte, cred mai curînd că românii, şi mai cu seamă intelectualitatea românească, nu se lasă încadraţi riguros în această dihotomie. Stînga şi dreapta nu constituie o alternativă definitorie pentru spiritul autohton, înclinat fie spre neutralitate confortabilă, fie spre acomodare oportună. Pînă şi Nae Ionescu, întrebat cum se situează în geometria politică a momentului, prefera să spună: „Nu sînt nici de dreapta, nici de stînga, sînt inteligent!”. Sandu Tudor putea fi găsit alături de Sahia în paginile aceleiaşi publicaţii. Rădulescu-Motru era tradiţionalist la 1904 şi progresist la 1922. Figuri caracteristice ale ambianţei culturale româneşti, „clasici” ai ei (Lovinescu, Petrovici, Vianu, Călinescu, Blaga, P.P. Negulescu şi chiar Mircea Vulcănescu – în ciuda unor ignare suspiciuni), au un „facies” politic greu de sistematizat. Sînt, preponderent, spirite libere, ale căror judecăţi îşi rezervă dreptul de a se formula în afara unor eventuale „pre-opţiuni” ideologice. Mai mult decît angajarea într-o tabără omogenă, îi interesează autonomia gîndirii proprii, evitarea oricărei înregimentări. Se poate vorbi, cred, de un apolitism românesc de substrat, născut dintr-o constelaţie tradiţională de însuşiri specifice: relativism, ironie, superficialitate... Pentru Mitică, stînga şi dreapta sînt mofturi. Nu-i poţi cere să opteze serios, „pe viaţă”, între una şi cealaltă. E ca şi cum i-ai cere să aleagă definitiv între bere şi vin. Mitică ştie foarte bine că sînt bune amîndouă. Uneori pofteşti la bere, alteori la vin. După cum o cer împrejurările. Şi mizilicurile adiacente...
Aud mereu politicieni anticipînd într-un mod conspiraționist orizontul electoral: românii vor trebui să aleagă între a avea un guvern de stînga sau unul de dreapta. Subtextul e limpede: va trebui să decidem dacă vrem un guvern grijuliu, popular, „de-al nostru”, sau unul nesimţitor la suferinţele celor mulţi, „elitist”, arogant, slujindu-se doar pe sine. Acest limbaj este, după părerea mea, inadecvat. Pentru electoratul local, stînga şi dreapta nu sînt concepte funcţionale. Nu în aceşti termeni se pune dezbaterea interioară a alegătorului autohton. Mitică (de la oraş) şi Gheorghe (de la ţară) sînt somaţi să hotărască între berea (plebee) şi vinul (aristocratic). Ei, aş! Mitică şi Gheorghe nu beau niciodată ce li se spune, decît dacă sînt deja băuţi. Vor trage cu ochiul la gustări şi se vor hotărî la moment. Pentru bere. Sau poate pentru vin. Sau poate mai bine pentru o ţuică.
