Jocurile de noroc în viața românilor
Peisajul urbanistic al majorității cartierelor din municipiul București, dar și cel din mai toate orașele medii și mari românești, poate fi rezumat cu doar puțină exagerare astfel: sală de jocuri, sală de jocuri, amanet, farmacie, magazin alimentar, sală de jocuri. Jocurile de noroc fac parte din viața românilor, fie că sînt implicați direct în fenomen, fie că nu, măcar prin faptul că acestea îi înconjoară, la propriu, la tot pasul.
Conform datelor INS, în prima jumătate a anului 2025 românii au jucat aproximativ 5,5 miliarde de lei la jocuri de noroc (fizic și în cazinouri online), după ce în anul 2024, piața pariurilor și jocurilor de noroc a fost de 15,5 miliarde de lei. Pentru majoritatea oamenilor, sumele pot fi înțelese, cu adevărat, doar prin folosirea comparațiilor. Bugetul Ministerului Justiției pentru întreg anul curent este de aproximativ 4,1 miliarde de lei, bugetul Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului pentru întreg anul curent este de aproximativ 2,9 miliarde de lei, iar cel al Ministerului Afacerilor Externe este de 1,5 miliarde de lei. Pentru întreg anul curent, bugetul municipiului Cluj este inferior sumei jucate de români în prima jumătate a anului, iar bugetele municipiilor Iași, Constanța și Timișoara o depășesc doar însumate.
Fac aceste comparații doar ca să evidențiez magnitudinea socială a fenomenului. 5,5 miliarde de lei „investiți” în prima jumătate a anului în jocurile de noroc înseamnă 5,5 miliarde de lei care puteau fi investiți în orice altceva (mîncare, sănătate, vacanțe, bilete la film, la teatru, sport etc.). Faptul că românii aleg să îi investească în acest mod nu este greșit în sine – este o alegere, ca orice altă alegere. Dar, ca orice alegere, și aceasta produce consecințe, atît în plan individual, cît și în plan social.
Conform OMS, se estimează că 1,2% din populația lumii suferă de patologia jocurilor de noroc. Noțiunea de „patologie a jocurilor de noroc” reprezintă o formă de tulburare de impulsuri și obiceiuri, încadrată în DSM-5. Altfel spus, estimarea vizează doar acele cazuri în care pariatul devine patologic și nu acoperă toate celelalte cazuri în care practicarea acestor activități poate aduce consecințe negative pe termen scurt, mediu și lung. Dacă ar fi ca aceste din urmă cazuri, generic denumite pariat problematic, să fie incluse în statistică, este evident că procentajul populației afectate ar fi mult mai mare. Nu am reușit să identific un studiu care să indice rata de prevalență a acestei patologii în rîndul românilor. Dacă ar fi ca rata estimată de OMS să fie aplicată la cei aproximativ 19.000.000 de români rezidenți, 228.000 de români ar suferi de o dependență patologică de jocuri de noroc. Practic, un număr suficient de mare de oameni pentru a rivaliza cu numărul locuitorilor din orașe precum Constanța, Timișoara, Brașov sau Craiova. Ar trebui cercetat, însă, dacă rata de prevalență nu este mai mare, ținînd cont de faptul că românii joacă la jocuri de noroc online, cu cardul, 3% din cifra care se joacă pe plan mondial, deși România reprezintă doar 0,33% din piața globală. Astfel, românii cheltuiesc pe jocuri de noroc online de aproximativ zece ori mai mult decît dimensiunea pieței interne, ar spune statistica.
Consecințele dependenței de jocuri de noroc sînt dintre cele mai grave. În plan fizic, acestea includ hipertensiune, insomnii și boli cardiovasculare. În plan psihologic, consecințele apar ca fiind și mai severe, întrucît în aproape 96% din cazuri persoanele care suferă de dependență de jocuri de noroc mai suferă de cel puțin încă o patologie psihiatrică, iar în 64% din cazuri suferă de cel puțin alte trei patologii psihiatrice. Multe studii identifică o legătură cauzală (bidirecțională) între dependența de jocuri de noroc și alcoolism, dependența de droguri, tulburări de anxietate, depresie. Uneori vulnerabilitățile psihologice apar ca factorul care predispune la dependența de jocuri de noroc, iar alteori dependența de jocuri de noroc conduce la apariția acestor comorbidități.
Consecințele în plan social sînt, și ele, dificil de estimat. Faptul că antreprenorii din zona jocurilor de noroc cîștigă sume semnificative este, din unele perspective, un lucru bun. Încurajarea antreprenorialului reprezintă unul dintre fundamentele unui stat de succes. În același timp, anumite forme de antreprenoriat poartă o „povară etică”. Limitele și amploarea acesteia se determină de la comunitate la comunitate și, mai important, de la stat la stat. Cînd implicațiile etice sau costul social al unei forme de obținere a profitului sînt incompatibile cu valorile unei societăți de la un moment în timp, aceasta ar trebui interzisă. În cazul jocurilor de noroc, lucrurile sînt destul de clare. Deși acestea pot duce la exploatarea vulnerabilității unor persoane, în cele mai multe cazuri nu o fac. În majoritatea statelor cu valori sociale similare celor autohtone, nu se pune problema interzicerii jocurilor de noroc.
Totuși, nu poate fi negat că acestea au un cost social și că studii concrete, în spațiul românesc, ar trebui făcute pentru a-l examina pe deplin, astfel încît măsurile de control necesare să fie luate pentru a minimiza costul social și a maximiza avantajul social (avantaj care include, fără de îndoială, deschiderea unei piețe de antreprenoriat profitabile, la care, teoretic, oricine poate avea acces). Costurile sociale ale jocurilor de noroc includ creșterea cheltuielilor necesare pentru tratament psihologic și psihiatric, creșterea costurilor de ajutor social pentru persoanele ruinate financiar și creșterea costurilor legate de criminalitatea asociată dependenței de jocurile de noroc. Mai multe studii (din alte state) au conchis (față de situația din statul de referință) că aceste costuri ar depăși beneficiile aduse din colectarea taxelor asociate cu jocurile de noroc.
În egală măsură, libertatea cetățeanului ar trebui să includă și libertatea de a-și cheltui banii obținuți licit exact așa cum își dorește, inclusiv în jocuri de noroc. Ca atare, măsurile de control care ar trebui gîndite nu vizează protecția oricui de propriile decizii financiare, întrucît într-o astfel de paradigmă libertatea este restrînsă într-o măsură care îi diluează esența. Totuși, protecția celor aflați într-o poziție de vulnerabilitate (economică, socială, psihologică) reprezintă unul dintre pilonii unei societăți civilizate. La fel de adevărat este că societatea în general ar trebui să fie corect informată despre un serviciu și să nu fie indusă în eroare cu privire la acesta și implicațiile lui asupra individului și societății în general. Or, răspunderea pentru aceste două obligații față de cetățean revine, în paradigma socială curentă, în primul rînd, statului român.
Dependența de jocuri de noroc și drumul spre infracționalitate
Pornind de la premisele mai sus stabilite, voi începe cu ce nu voi face în cele ce urmează. Nu vreau să evidențiez că există un cerc vicios al dependenței de jocurile de noroc. Nu vreau să evidențiez că aproape orice studiu legitim pe marginea subiectului confirmă că este esențialmente imposibil ca o persoană să rămînă cu profit, pe termen lung, din majoritatea jocurilor de noroc și nici că este esențialmente imposibil ca jocurile de noroc să aducă un cîștig suficient de mare încît să altereze viața în mod fundamental și pozitiv.
Deși fenomenul este intens studiat, nu mă voi apleca asupra numeroaselor și complexelor motive pentru care un jucător ocazional ajunge să ia decizii extrinseci activității de pariere propriu-zisă, prin care își distruge viața. Prezentul articol vizează doar consecințele fenomenului, nu de ce-ul din spate. Premisa pentru a explica o consecință este, în primul rînd, conștientizarea ei. Examinînd stadiul dezbaterilor în societatea românească referitoare la jocurile de noroc, cred că efectul acesteia asupra criminalității este insuficient discutat. Prin urmare, în cele ce urmează, mă voi apleca doar asupra acestuia.
Trebuie să pornim de la studiile generale asupra subiectului. Există o bază științifică solidă pentru a confirma legătura dintre dependența de jocuri de noroc și criminalitate. În general, se consideră că există trei feluri de relații între criminalitate și jocurile de noroc. Prima este legătura instrumentală, cînd o persoană săvîrșește infracțiuni ca să poată continua să joace. În alte cazuri, legătura este co-simptomatică, cînd un factor latent încurajează și săvîrșirea de infracțiuni și dependența de jocuri de noroc (de exemplu, în cazul persoanelor dependente de alcool sau droguri). De multe ori, dependența de jocuri de noroc și săvîrșirea de infracțiuni își au ambele sursa în capacitatea slabă de controlare a impulsurilor. În final, există și cazuri cînd nu există o veritabilă legătură între cele două, pur și simplu o persoană săvîrșește și infracțiuni și este și dependentă de jocuri de noroc. Tipul de legătură care interesează cel mai mult pentru cele ce va urma este, evident, primul.
În general, criminalitatea derivată din dependența de jocuri de noroc tinde să fie non-violentă, din sfera infracțiunilor contra patrimoniului (furturi, înșelăciuni, delapidări etc.). Această formă de criminalitate este explicabilă fie prin aceea că autorul are nevoie de bani pentru a-și satisface nevoia de a juca jocurile de noroc, fie prin aceea că are nevoie de bani pentru a-și îndeplini alte obligații (plata chiriei, plata utilităților, cumpăratul de mîncare), întrucît și-a folosit banii destinați acestora la sala de jocuri ori la cazino. Totuși, există studii care indică faptul că, în majoritatea cazurilor, scopul săvîrșirii infracțiunii constă în continuarea activității de jucat jocuri de noroc, toți banii obținuți prin infracțiune fiind folosiți în acest scop. Astfel, frecvența infracțiunilor contra patrimoniului în rîndul persoanelor dependente de jocuri de noroc tinde să fie mult mai mare decît cea care poate fi întîlnită în rîndul populației adulte.
Cît de des ajung persoanele dependente de jocuri de noroc să săvîrșească infracțiuni este într-o măsură neclar, dar ceea ce pare lămurit este că numărul este unul semnificativ – între 59% și 89% în funcție de metodologie și populația de control. Rata dependenței de jocuri de noroc în rîndul persoanelor încarcerate tinde, de asemenea, să fie semnificativ mai mare decît cea existentă în rîndul populației generale.
În majoritatea cazurilor, utilizarea problematică a jocurilor de noroc precedă săvîrșirea unei infracțiuni. Săvîrșirea de infracțiuni tinde să apară, în rîndul persoanelor aflate în această situație, o soluție de ultim resort, la care recurg după măsuri precum împrumuturi de la familie și prieteni (de cele mai multe ori nerestituite) sau vinderea unor bunuri personale.
Pornind de la aceste premise, în cele ce urmează vom analiza situația în România, în limita datelor disponibile. Concluziile pe care le voi expune în continuare au la bază două sute de hotărîri judecătorești din ultimii zece ani (alese aleatoriu, prin sondaj) în care diverse persoane au fost trase la răspundere penală, în care s-a constatat, printre altele, că sînt dependente de jocuri de noroc sau, după caz, inculpații au relatat instanței că se consideră dependenți de jocurile de noroc.
Din aceste hotărîri judecătorești pot fi extrase două tipuri de informații. Pe de o parte, ele pot sta la baza unor constatări statistice. Constatările statistice sînt importante pentru că ne răspund la întrebări de tipul: Ce fel de infracțiuni săvîrșesc dependenții de jocuri de noroc? Cîți dintre ei au săvîrșit infracțiuni și înainte de dependența de jocuri de noroc și cîți au fost, mai degrabă, determinați de dependență să încalce legea pentru prima oară? Ce fel de profil social au acești oameni?
În egală măsură, 200 de hotărîri judecătorești includ, sub o formă sau alta, 200 de povești de viață, povești despre drumul de la linia de șeptari la penitenciar, care vorbesc despre eșec, cîștig, pierzanie sau reformă, despre cum clănțănitul păcănelelor și clănțănitul cătușelor sînt de multe ori mai apropiate decît par.
Într-un sens, legea penală intervine întotdeauna prea tîrziu. Ea nu intervine prea tîrziu ca o persoană să se reformeze sau să își schimbe viața. Impactul unui proces penal în sine poate fi (și este) de cele mai multe ori un punct de turnură în viața cuiva. În același timp, în special în cazul persoanelor care ajung să săvîrșească infracțiuni ca urmare a dependenței de jocurile de noroc, legea penală intervine prea tîrziu pentru că nu ar fi trebuit să se ajungă aici. În multe cazuri, dacă s-ar fi intervenit mai devreme, persoana în cauză nu ar fi ajuns în fața judecătorului. Asta nu schimbă faptul că nu putem da timpul înapoi și că acțiunile noastre au consecințe și nici faptul că o explicație nu echivalează cu o justificare. Totuși, întrebarea de care toți sîntem responsabili este cum ajungem să nu mai vrem să dăm timpul înapoi.
Să începem cu cifrele, care – fie ele seci – sînt importante. Ele confirmă o parte dintre teoriile pe care le-am enunțat mai sus.
În vasta majoritate a cazurilor (peste jumătate), românii dependenți de jocuri de noroc săvîrșesc infracțiuni „clasice” contra patrimoniului (furturi, tîlhării, delapidări, înșelăciune etc.).
Cealaltă jumătate dintre hotărîri prezintă un amalgam de infracțiuni, care includ omorul, violul, camăta, lovirea, violența în familie, proxenetismul sau traficul de droguri, fără ca vreuna dintre categorii să iasă în evidență. Pentru acestea din urmă, dependența sau pariatul problematic apar mai curînd ca o împrejurare caracterizantă pentru autor sau un factor declanșator punctual. Nu trebuie înțeles că ea este irelevantă în privința săvîrșirii acestora. În realitate, contextul este important, după cum și conștientizarea faptului că dependența de jocuri de noroc poate fi un avertisment privind un profil psihologic impulsiv care poate exploda într-un mod tragic, astfel încît să se ia măsuri de timpuriu, pentru a se anticipa o astfel de consecință.
Pentru început, însă, să ne aplecăm asupra infracțiunilor cel mai frecvent săvîrșite de românii dependenți de jocurile de noroc, adică cele prin care obțin bani prin care să își satisfacă rapid nevoia de a juca.
În aproape toate cazurile, primul drum făcut după furt este direct la sala de jocuri, unde toți banii sînt pierduți. Nu am găsit vreun caz în care cuiva să îi surîdă norocul jucînd banii sustrași. Nu mă pot pronunța dacă aceasta este o consecință a karmei sau pur și simplu a statisticii, care arată că nici banii „curați” nu aduc, de cele mai multe ori, cîștiguri. Personal, tind să mă îndrept spre a doua opțiune, dar las deschisă cititorului tragerea unei concluzii.
În majoritatea cazurilor (mai mult de 60% din ele), inculpații săvîrșesc pentru prima oară în viața lor o infracțiune pe fondul dependenței de jocurile de noroc. Acest aspect tinde să confirme existența unei legături cauzale directe între săvîrșirea de infracțiuni contra patrimoniului și jocurile de noroc. Cîteva date ies în evidență, însă. Chiar și ținînd cont de limitele inerente modului în care am abordat statistica și cuantumul datelor, anumite „aberații statistice” par, totuși, că ne spun ceva.
Prima dintre ele este că, prin comparație cu infracțiunile contra patrimoniului în general, un număr mare (aproape dublu) dintre persoanele care s-au declarat dependente de jocurile de noroc au săvîrșit tîlhării. Tîlhăria, pentru nejuriști, este un furt însoțit de amenințări sau violențe. Tîlhăriile sînt, pentru majoritatea oamenilor, unul dintre motivele pentru care au anxietăți să se deplaseze singuri pe stradă și reprezintă un eveniment șocant, care are, de multe ori, consecințe grave în plan psihologic.
Cel de-al doilea aspect care atrage atenția este că aproximativ o cincime dintre autori erau minori la data faptelor, adică aproape dublu față de ponderea minorilor în săvîrșirea de infracțiuni contra patrimoniului în general. Această chestiune ridică întrebări privind aptitudinea reală a sălilor de jocuri de a se asigura că minorii nu au acces în ele. Cred, sincer, că dintre toate „cifrele” care ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă, aceasta este cea mai tulburătoare. Ea arată că minorii nu doar că au acces în săli, dar de multe ori au suficient acces încît să devină și dependenți, suficient de dependenți încît să fure sau să tîlhărească pentru a mai putea să joace o dată.
Din perspectiva profilului social nu se pot trage concluzii. Dependența de jocuri de noroc aptă să ducă la săvîrșirea de infracțiuni poate „lovi” pe oricine. Infracțiunile săvîrșite variază de la furturi de cîteva sute (chiar zeci) de lei pînă la delapidări cu prejudicii impresionante, de tip white collar. De altfel, ar fi de spus că delapidările presupun, în general, un anumit profil social, fiind săvîrșite în general de persoane care, cel puțin, au un loc de muncă. În cazul acestora, răspunsul la întrebarea ce a fost mai întîi pare cel mai simplu. În toate cazurile, autorul delapidării avea un cazier curat, pînă la dependența de jocurile de noroc.
Cam acestea sînt cifrele, pentru moment. Le voi dezvolta în altă parte, cu altă ocazie. Pentru moment, dacă ele dau de gîndit, mi-am îndeplinit scopul. Acum să trecem la cîteva povești din spatele lor. În cele ce urmează voi face abstracție de numeroasele distrugeri săvîrșite de persoane supărate pe aparate pentru că, pur și simplu, au refuzat cu încăpățînare să facă lucrul pentru care sînt promovate, adică să fie norocoase.
În dreptul penal, poveștile de viață din spatele oricărei spețe pot fi caracterizate în multe feluri. Ele pot stîrni diverse emoții din simpla relatare. Pot fi tragice (pentru victime și, uneori, pentru toate persoanele implicate), comice, mai seci sau mai captivante. Lucrurile stau la fel și în cazul săvîrșirii de infracțiuni ca urmare ori în contextul dependenței de jocurile de noroc. Nici emoțiile, nici caracterizările unor anecdote nu schimbă faptul că toți sîntem responsabili pentru acțiunile noastre și că ele au consecințe. Totuși, dacă ar fi să vorbim despre tragedie în dreptul penal, fără să ne referim la victime (unde ea este implicită de multe ori), ea apare în mai multe situații. Cele asupra cărora vreau să atrag atenția sînt cele care se produc atunci cînd persoana n-a știut mai bine sau nu avea cum să știe mai bine. Dependența de jocurile de noroc afectează de multe ori viața unei persoane și a celor din jur într-un mod în care poate subzista o doză de tragedie.
Despre tragedie putem vorbi în cazul unei femei care a ajuns să săvîrșească infracțiuni ca urmare a dependenței soțului de jocurile de noroc, avînd nevoie de bani pentru a-și întreține copiii. Tragedia ar putea fi identificată și în cazul unui minor a cărui mamă a murit de timpuriu, locuind într-o casă cu mai mulți veri, fără supravegherea directă a unui adult, a cărui dependență s-a dezvoltat atît pe fondul anturajului, cît și pe fondul faptului că era al doilea întreținător principal al familiei. Tragică poate fi considerată și povestea unei persoane care a arătat că a încercat să se sinucidă, pe fondul conștientizării situației în care se afla.
Tragedia și speranța se îmbină, într-o anumită măsură, în rîndul numeroșilor dependenți care au arătat că urmează activ tratament psihologic sau psihiatric, săvîrșirea infracțiunii fiind punctul lor de turnură.
Deși statistic mai puțin relevante, poveștile din spatele unor infracțiuni care nu vizează direct patrimoniul ar trebui spuse, măcar pentru a conștientiza cît de departe această dependență poate duce. De la trafic de droguri sau de influență pînă la numeroase abuzuri domestice pe fondul „supărării” cauzate de pierderile la jocuri de noroc, dependența, chiar și atunci cînd nu este o cauză directă, tot rămîne prezentă, tot contextualizează, tot ridică întrebarea ce ar fi fost dacă ea nu exista.
Nu trebuie înțeles, subliniez, că dependența ar justifica comportamente dintre cele mai grave, ale căror consecințe se răsfrîng asupra unor nevinovați. Responsabilitatea faptelor săvîrșite revine celor care le-au comis. Ar trebui să ne întrebăm, poate, dacă, pe lîngă ei, avem și noi o responsabilitate, măcar aceea că am văzut și am tăcut.
George-Cristian Ioan este judecător la Judecătoria Sectorului 6 București, doctor în drept penal și asistent universitar la Facultatea de Drept a Universității București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
