„Cercetările mele arată că limba a început cu Homo erectus, cu peste un milion de ani în urmă, și există de 60.000 de generații”, spune Daniel Everett în volumul How Language Began (2017), o carte despre evoluția istorică a limbii ca invenție umană. „Cînd spun invenție, nu e o metaforă: comunitățile umane au creat simboluri, gramatică și limbă acolo unde nu mai existase așa ceva pînă atunci. Ce este o invenție? E o creație a culturii. Edison nu a inventat singur becul; a fost nevoie de munca lui Franklin cu electricitatea, cu aproape 200 de ani înainte. Un om nu inventează nimic de unul singur. Toți sîntem parte a unei culturi, parte a creativității, ideilor, încercărilor anterioare ale celorlalți, parte a lumii generale a cunoștințelor din timpul epocii în care trăim. Orice invenție se construiește în timp, pas cu pas. Limba nu face excepție.”
Autorul american respinge teoriile formulate de lingviști, în trecut, vizavi de originile limbii (enumerate în articolul meu din luna iulie): „...primele limbi au cunoscut, desigur, constrîngeri impuse de neurofiziologia omului și de aparatul său fonator. Și toate au apărut treptat. Nu au început nici cu gesturi, nici cu cîntec, nici cu imitări ale sunetelor animalelor. Limbile au început cu simboluri inventate cultural. Oamenii au ordonat aceste simboluri inițiale și au format simboluri mai largi [...] pe care le-au însoțit, în același timp, cu gesturi și [...] intonație [...], un sistem manifestat sinergic, în care fiecare componentă a adăugat ceva care a dus la altceva mai complex, mai eficient. Nici o componentă luată separat nu a aparținut limbii înaintea celorlalte – întregul a dat sens părților”.
Everett respinge și idei moderne: că limba ar fi un instinct (Steven Pinker); că, beneficiind de arii cerebrale dedicate, are un caracter înnăscut (Noam Chomsky): „...resping ideea limbii ca instinct de orice fel, și mai resping ideea că ea ar fi înnăscută. [...] ...limba provine din individ și nu doar din ariile cerebrale specifice limbii. Lucru care sprijină [...] ipoteza că limba nu este o dezvoltare relativ recentă, să zicem veche de 50-100.000 de ani, deținută exclusiv de Homo sapiens”. La cunoștințele acumulate în experiența sa de 40 de ani de lingvistică de teren în diverse părți ale lumii, Everett adaugă cele mai recente informații din antropologie, științe cognitive, paleoneurologie, arheologie, biologie, neuroștiință și primatologie, formulînd un scenariu plauzibil. Cititorul curios să afle detalii poate asculta, pe YouTube, două conferințe ținute de lingvist pe această temă: una la Universitatea Potsdam, Germania (urcată pe Einstein Forum în 2018), cealaltă la festivalul Copernicus, din Cracovia, Polonia, în 2019. În articolul de față, eu mă voi limita la capitolul al șaptelea, When the Brain Goes Wrong / Cînd creierul nu merge cum trebuie, în care ipoteza nativistă (chomskyană) este examinată în lumina datelor din neuroștiințe: „dacă limba este un modul cerebral încapsulat, înnăscut, atunci ar trebui să putem observa probleme de limbă legate exclusiv de anumite arii ale creierului dedicate doar limbii. Dacă, dimpotrivă, limba este o creație culturală, nu ar trebui să existe deficite cognitive specific lingvistice”.
Trei la număr sînt patologiile aduse în discuție: SLI (Specific Language Impairment) / TSDL (Tulburări specifice de dezvoltare a limbajului), afazia și tulburările din spectrul autist. Despre primele două am mai scris, așa că acum voi menționa rapid doar ce a apărut nou în cercetarea lor. SLI a fost considerată (și încă mai e, de către o parte a cercetătorilor) o boală care, așa cum arată și numele, afectează doar limbajul și atît (vorbire întîrziată, creștere lentă a vocabularului, anomie și, mai ales, probleme cu gramatica și sintaxa). Dar unele studii recente interpretează faptele în context mai larg și sugerează o tulburare de ordin superior: un „deficit procedural”. În acesta e implicată nu numai aria lui Broca (asociată cu gramatica și cu majoritatea activităților și abilităților motorii procedurale), ci și memoria procedurală (capacitatea de a ne aminti în ce ordine se fac anumite lucruri). Activitatea lingvistică e doar unul dintre locurile unde vedem (cel mai ușor) neregulile, dar ea, împreună cu o multitudine de alte activități umane, se bazează pe ceva mai adînc: pe învățarea și memoria procedurală.
În ceea ce privește afazia, există studii care analizează strategiile la care recurg afazicii înșiși pentru a depăși dificultățile de înțelegere a mesajelor, cu care se confruntă. A fost detectată folosirea intensivă a indiciilor contextuale (la care ceilalți oameni nu recurg atît de des), o practică descrisă de Everett ca venind la pachet cu o limbă bazată pe o gramatică de tip G1, adică de genul celei folosite de Homo erectus la începuturi. Everett susține că, în limbile și culturile lumii, există doar trei tipare după care se organizează un enunț: liniar, ierarhic și recursiv. O gramatică liniară (G1) e vizibilă într-un aranjament al cuvintelor de la stînga la dreapta, cam ca mărgelele pe un fir, într-o ordine specificată cultural. Gramatica ierarhică (G2) combină elemente în interiorul celei liniare, astfel încît schema unui enunț va semăna cu un copac, vor exista ramificații. Gramatica recursivă (G3) se vede în fraze complexe în care ramificațiile sînt propoziții întregi, dezvoltările sînt (sau pot fi) multiple (toate cele trei tipuri se regăsesc în unele sau altele dintre cele peste 7.000 de limbi vorbite azi). O limbă cu G1, în modelul propus de lingvistul american, conține enunțuri vagi și/sau ambigue, a căror corectă înțelegere depinde masiv de capacitatea interlocutorului de a lega mesajul de context.
În fine, tulburările de spectru autist (TSA) „arată importanța societății vizavi de limbaj și a rolului conversației ca apogeu al experienței lingvistice”. Mai multe arii distincte pot fi atinse: comunicarea (cel afectat nu răspunde la numele propriu înainte de vîrsta de un an, nu poate explica ușor ce vrea, cîteodată nu urmează instrucțiunile, uneori pare să nu audă, nu arată cu degetul, nu face din mînă „la revedere”, repetă cuvinte sau sintagme); comportamentul social (se joacă singur, nu te privește în ochi). În alte privințe pare mai avansat decît ceilalți (poate merge pe vîrfuri mai devreme, nu se strîmbă). Are izbucniri violente de furie, poate fi hiperactiv, necooperant, hipersensibil la stimuli externi (de exemplu, la zgomot).
Everett privește TSA din punctul de vedere al relației „în buclă” pe care limbajul o are cu mediul (societatea). El subliniază ca deosebit de relevante dificultățile pe care le are cel care suferă de TSA cu limbajul fatic – expresiile care nu aduc informație, ci sînt destinate menținerii de raporturi sociale politicoase (Salut / Ce mai faci / Ce zi frumoasă / Mulțumesc), pe care lingviștii și antropologii le interpretează ca formă de grooming, de cîștigare a încrederii celuilalt prin manifestări de apreciere. Membrii comunității amazoniene Pirahã, unde Everett a petrecut mulți ani de viață și studiu, au un ritual zilnic de grooming: „...bărbații și femeile stau în șir indian și se caută unul pe celălalt de păduchi (sau pur și simplu își mîngîie părul), și nu au urmă de vocabular fatic. În timp ce, poate, toate culturile dezvoltă mecanisme – lingvistice sau de alt fel – pentru a-și arăta apartenența și grija reciprocă în comunitate”, cel care suferă de TSA pare adesea incapabil de așa ceva.
Lupta de a purta o conversație obișnuită se reflectă în izolare și disfuncționalitate. „Capacitatea de a purta o conversație normală cere și facilitează formarea de cunoștințe suficiente de gramatică a limbii în care are loc dialogul, înțelegerea contextului conversației, a scopului acesteia, a stării de spirit a interlocutorului, cunoștințe culturale generale și cunoștințe generale asupra lumii... Conversația este apogeul limbii, dar, mai mult decît atît, [...] ea construiește legături culturale, cunoștințe culturale, în același timp ajutînd la asamblarea gramaticii înseși de care are nevoie pentru a se manifesta. [...] limba este sinergică, componentele ei [...] se potențează reciproc”, iar cel cu TSA nu are abilitatea de a înțelege corect intențiile și gîndirea celorlalți.
Ideea de bază în toate acestea e că, în ciuda faptului că lucrurile nu sînt complet lămurite și acceptate, se poate spune că nu există boli ereditare exclusiv lingvistice. Deficitele care afectează limba sînt, de fapt, multidimensionale, ceea ce sprijină ipoteza creierului ca dispozitiv multifuncțional: „...nu poate exista o astfel de boală pentru că nu există părți ale creierului specifice limbii. Limba este o invenție. Creierul e tot atît de specializat în limbă cît e în confecționarea uneltelor, deși, în timp, ambele i-au influențat dezvoltarea în moduri generale care-l fac mai favorabil acestor activități”, conchide Everett.
Dacă privești ce face omul și extinzi enorm perspectiva (vertical, orizontal și înapoi în timp), ipoteza limbii ca creație culturală, ca rezultat al contribuției individuale și acumulării colective, este foarte plauzibilă. Începuturile ei sînt legate de primele manifestări ale culturii la omul preistoric. „Limba este slujitoarea culturii”, repetă insistent Daniel Everett, destinată a fi, pe de o parte, instrument cu ajutorul căruia omul își structurează cunoștințele extrase din simplul fapt de a viețui între ceilalți oameni, și, pe de altă parte, vehicul de transmitere a acestor cunoștințe. Însă aceste structuri sînt doar vîrfuri de aisberg. Ele se prelungesc într-un substrat care le generează și le infuzează nevăzut, pe care Everett îl numește dark matter of the mind. Materia întunecată a minții, la fel ca materia întunecată din fizică, nu se poate observa direct, nu e pe deplin înțeleasă, dar are efecte măsurabile asupra universului și conține elementele inconștiente ale gîndirii și culturii, formate de mediu, istorie și norme sociale. Ea este „masa ascunsă” a vieții noastre mentale, care modelează felul în care gîndim, vorbim și experimentăm lumea. Despre ea, în articolul următor.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Daniel Everett, Youtube
