Ipoteza limbii ca invenție a omului nu începe, bineînțeles, cu Daniel Everett, despre care am scris într-un articol recent. Nu începe nici măcar cu Charles Darwin – el o plasează într-un cadru evolutiv integral biologic, legînd-o direct de selecția naturală. Înaintea lor, diverși filozofi din Grecia antică (Lucrețiu, Democrit, Epicur) sau din alte epoci mai apropiate (Dante, Vico, Rousseau) își imaginează fel de fel de scenarii în care, mînat de necesitate, omul începe cu sunete naturale, cu gesturi, pînă ajunge la o convenție socială. Dialogul Cratylus al lui Platon, despre care am scris mai demult, nu dezbate problema originii limbii, ci întrebarea dacă sunetul unui cuvînt captează Adevărul etern, dacă există vreo legătură naturală între cuvînt și sensul lui. Interesant e că Platon, prin Socrate, vorbește despre un nomothetes, un dătător-de-nume originar, care a inventat/creat cuvintele, apoi le-a dat omului. Existența acestuia nu e absolut deloc disputată de ceilalți doi participanți la dialog. În gîndirea lui Platon, deci, primele cuvinte au fost create, iar întrebarea lui e dacă nomothetes a făcut o treabă bună sau nu: în conștiința omului, se potrivesc cuvintele cu realitatea?
Cronologic vorbind, Facerea din Biblie abordează chestiunea limbii înaintea tuturor acestora de mai sus, și ne spune că Adam, primul om, a dat nume viețuitoarelor: „Și Domnul Dumnezeu a făcut din pămînt toate fiarele cîmpului și toate păsările cerului și le-a adus la Adam, ca să vadă cum are să le numească; și cum avea să cheme Adam pe orice suflet viu, așa avea să fie numele lui. Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice...”. În contrast cu filozofii menționați inițial și cu evoluționismul, avem de-a face cu o ființă umană complet formată, înzestrată cu rațiune și conștiință, care are deja limbaj perfect, nu apărut treptat. Comparînd cu Platon, găsim aceeași idee a unui nomothetes. În Cratylus nu se precizează nimic despre natura acestuia, umană sau divină. În Biblie el este Adam. Iar Dumnezeu nu are nici o dilemă privitoare la „corectitudinea” numelor, cum are Platon; ce zice Adam, așa rămîne. Mai mult, înțelegem că, pînă la Adam, animalele au existat fără să aibă nume.
În Landmarks of Linguistic Thought I (1989), doi iluștri lingviști contemporani, Roy Harris și Talbot Taylor, susțin că afirmațiile biblice vizavi de subiectul limbii au limitat secole la rînd tipurile de întrebare (și de răspuns) considerate legitime: discuțiile din Grecia antică și din iudaism „pleacă mereu de la presupunerea că limba este rezultatul unui fel de act creator, iar cuvintele nu au o existență independentă, ca obiecte naturale. Apoi imediat încep întrebările – cine a făcut primele cuvinte, sau cum, sau de ce. Orice discuție privitoare la corectitudinea formulării întrebării inițiale este, astfel, exclusă”. Așa se face că dialogul lui Platon, deși nu se ocupă de problema originii limbii, oferă o opoziție conceptuală fundamentală (semne naturale vs. semne convenționale), influențînd toate discuțiile ulterioare pe marginea acestui subiect (stoicii, neoplatonicienii, scolastica medievală).
De exemplu, Leibniz și Locke, în secolul al XVII-lea, încă sună a Cratylus și Hermogene, personajele lui Platon „moderate” de Socrate. Leibniz presupune că Adam va fi dat nume viețuitoarelor pe baza unei analogii naturale (o iconicitate universală) între sunetul fiecărui nume și percepția din propria conștiință, făcîndu-se astfel ecoul teoriei corectitudinii numelor, apărată de Cratylus. Socrate oferă argumente fonetice: există legături naturale între cuvinte și lucruri (de exemplu, r e semn al mișcării, de aceea se regăsește în rhein, „a curge” sau rhoe, „flux”, „curgere”, s cere mult suflu, deci imită un concept ca seismos, „seism”). El sugerează că aceasta s-ar întîmpla independent de limbă, dar își susține opinia exclusiv cu (nu multe) cuvinte din limba greacă (dacă ar fi apelat și la alte limbi, am fi avut primul studiu de fonetică comparată din istorie!). Diferența e că Leibniz se referă la limba adamică, cea primordială, pre-Babel, cînd un animal se presupune că avea un singur nume, nu mii, ca în ziua de azi. Pe de altă parte, John Locke, argumentînd că Adam e liber să dea orice nume îi trec prin cap, e ecoul arbitrarului lui Hermogene. Filozoful englez își imaginează cum Adam numește idei simple, provenite din observarea diverselor calități ale substanțelor (culori, forme), pe care le combină apoi în idei complexe, în concepte (acțiuni, relații, succesiuni temporale), și le numește și pe acestea, pentru a le putea comunica altora. Și face toate astea cu aceeași libertate „pe care au avut-o toți oamenii de atunci încoace” și supus aceleiași necesități „de a-și potrivi ideile cu lucrurile din afara sa, cu arhetipurile create de natură”.
Harris și Taylor au cîteva observații de făcut. Printre ele, prioritatea temporală a lucrului numit (animalul) față de numele primit, deci independența lui: „Numele nu schimbă nimic, realitatea e deja completă fără ele”. Foarte important, ei întreabă: la ce servesc cuvintele? Cînd Adam numește animalele, el e singur, Eva încă nu există și nici nu știe că va avea un companion. Limba apare, deci, înaintea societății, nu în urma interacțiunii sociale. Limba și uzul ei sînt tratate, chiar de la început, ca două lucruri distincte. Mai devine clar că, la începuturi, a existat o singură limbă, aceeași pentru toți oamenii. Biblia confirmă această din urmă deducție un pic mai departe: „Și a fost tot pămîntul o singură limbă și deopotrivă graiuri. Pornind de la răsărit, au găsit în țara Șinear un șes și au stat acolo. Și au zis unul către altul […]: Haidem să ne zidim o cetate și un turn al cărui vîrf să ajungă la cer, și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pămîntul. Și a zis Domnul: Iată, toți sînt de-un neam și o singură limbă și iată ce s-au apucat să facă. [...] Haidem, dar, să Ne pogorîm și să amestecăm acolo limbile lor, ca să nu mai înțeleagă unul glasul celuilalt. Și i-a împrăștiat Domnul de acolo pe toată fața pămîntului și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul. De aceea s-a numit numele ei Babel, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile...”.
Astfel se explică dispariția monoglotismului adamic și poliglotismul omenirii: printr-o etimologie populară. Babel este Babilon, un oraș din Mesopotamia, al cărui nume nativ, în limba akadiană, e Bab-ilim („Poarta lui Dumnezeu / Poarta zeului”). Babel este transliterarea numelui ebraic, Babilon e versiunea greacă, iar primul dintre acestea două este interpretat uzual ca joc de cuvinte bazat pe verbul ebraic balal, „a amesteca”, „a confunda”. Harris și Taylor observă simțul umorului de care dă dovadă autorul acestui mit etiologic în care toate limbile și cuvintele din lume au o unică explicație: Creatorul a vrut să semene confuzie. Lecția din Facerea e că degeaba sîntem obsedați, de secole, de întrebarea „De ce se numește asta așa și nu altfel?”. Răspunsul e că, „deși credem că limba e ceva creat de noi (dacă nu individual, atunci colectiv), în realitate e un dar divin pe care nu-l înțelegem pentru că tocmai asta a vrut Dumnezeu, să nu avem control asupra lui”. O singură limbă pe tot pămîntul „l-ar fi pus pe om stăpîn asupra Logosului”, iar acesta, în tradițiile ebraică și greacă, era atributul divin suprem. „E în interesul omului să aibă o singură limbă, o Esperanto primordială și universală”. Dar Dumnezeu nu vrea.
Acesta nu e singurul caz biblic în care avem de-a face cu etimologii populare (numite și etimologii false). Deși cronicarii sugerează opacizarea totală a numelor după Babel, nimic nu-i oprește să stabilească legături și să explice simbolisme. Adam, cel făcut din țărînă, înseamnă „om”, „omenire”, și „pămînt; Eva e „mama tuturor celor vii”; Noe, care salvează speciile la Potop, e „odihnă”, „mîngîiere”. La tot pasul dai de un fel de retroacțiuni narative: numele precedă experiența, dar și prevestește, împlinește un destin, ca și cum lucrul numit e constrîns de nume să se poarte într-un anume fel (în timpurile moderne, Lewis Carroll parodiază acest esențialism etimologic. Mai țineți minte, în Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, cum lecțiile la școală țin, pe zi ce trece, tot mai puțin? Grifonul explică: „De aceea se și numesc lecții/lessons, pentru că se micșorează/lessen de la o zi la alta”). Formalismul uman e proiectat fără prea multă gîndire asupra unui Creator care, în atotputernicia sa, numai la Babel putea să încurce limbile, așa cerea numele.
Comentînd asupra ideii generale, Harris și Taylor opinează că „relatarea biblică nu lasă nici un dubiu asupra faptului că limba are origini umane și începe cu primul om, Adam”. Însă, dacă judecăm strict după faptele biblice, doar numirea ar avea origini umane. Mai multe pasaje din Facerea implică limba într-un fel sau altul, și vedem că există acte de vorbire anterioare numirii. Cronologic, primul care vorbește e Dumnezeu cînd îi poruncește lui Adam să nu mănînce fructe dintr-un anume pom. Urmează episodul numirii animalelor, dar totul este narat la persoana a treia, Adam nu spune nimic direct. Apoi, după ce e adormit ca să i se ia o coastă pentru facerea Evei, Adam se trezește și constată, mulțumit și retoric: „Iată, în sfîrșit, aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea”. Și se grăbește să facă ce știe el mai bine, îi dă un nume: „ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din bărbat”. Urmează primul dialog – complet, nu doar acte unilaterale de vorbire: cel dintre șarpe și Eva. Șarpele vorbește primul, insinuant. De acum, totul devine foarte vizual, ne putem imagina scenele: și zi, chiar mori dacă mănînci și tu din mărul ăla... Eva îi răspunde, șarpele îi răspunde și el. Ultima scenă care implică limbaj e trialog: Dumnezeu îl strigă pe Adam, avem interogații: unde... de unde știi tu că... ce-ai făcut... cum, Eva, ce-ai făcut..., tabloul final e cu Adam arătînd spre Eva, iar Eva arătînd spre șarpe.
Tot ce știm după lectură e că actul numirii a fost unul uman și că nicăieri nu se spune direct că Dumnezeu a dat omului limba. Adam e înfățișat deja vorbind, iar presupunerea că limba trebuie să-i fi fost dată la Creație, din tradiția iudaică, a fost preluată de tradiția creștină. În tradiția islamică, ulterioară ambelor, Coranul înregistrează o conversație între Dumnezeu și îngeri, în care primul anunță că va pune un locuitor pe Pămînt, la care îngerii își exprimă îngrijorarea că acesta „va face corupție și vărsare de sînge”. Dumnezeu arată că, dimpotrivă, omul e demn de încredere pentru că l-a învățat numele tuturor lucrurilor, și-l cheamă să recite, ca dovadă. Oricum ar fi, nu e deloc de mirare că găsim în toate aceste mari tradiții religioase aceeași idee a limbii ca dar divin, din moment ce toate se sprijină pe revelația monoteistă. Interesant ar fi acum să vedem ce relație există între limbaj și divinitate în tradiții mult mai vechi, nefundamentate pe monoteism. Hinduismul ce spune? Gramerienii sanscriți și-au pus aceleași întrebări despre limbă și nume? Ori au avut alte dileme? Și cum au răspuns? Despre toate acestea, în articolul următor.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto Turnul Babel: Wikimedia Commons
