Sper ca cititorul dilematic să nu deducă, uitîndu-se la titlurile mele recente („Limba e o invenție umană”, „Limba e un dar divin”), urmate acum de acesta de mai sus, că nu mă pot hotărî, ci doar că lingvistica trebuie să fie cel mai interesant domeniu din cîte există. Ultima dată, după ce am văzut că iudaismul, creștinismul și islamismul, cele trei mari tradiții religioase bazate pe revelația monoteistă, susțin că limba ar fi fost dată omului, ne-am întrebat cum stau lucrurile în tradiții diferite (și mai vechi). La indieni, de exemplu. A fost așa de importantă, la ei, cum a fost la europeni, întrebarea dacă există vreo legătură naturală între nume și lucruri? Cratylus, dialogul lui Platon, plasează în Grecia antică cele mai vechi dezbateri despre limbă. Însă, ca disciplină autonomă, lingvistica este relativ recentă la noi. În contrast, lingvistica hindusă (Vyakarana, literal „analiză”) se dezvoltă, începînd cu secolul al V-lea î.Hr., împreună cu filozofia limbii. Materie fundamentală, lingvistica (sau gramatica) era considerată poarta către celelalte cinci discipline (fonetica, etimologia, metrica, astronomia, arta ritualurilor) necesare pentru studierea Vedelor. Acestea (Veda, „cunoștințe”) sînt echivalentul Scripturilor din tradiția noastră, cu deosebirea că Scripturile iudeo-creștine sînt considerate rezultatul unei revelații divine, în timp ce Vedele indiene nu sînt atribuite vreunei divinități, ci sînt înțelese ca o cunoaștere percepută – mai exact, auzită –, în stare de adîncă meditație, de către înțelepți numiți rsi, „văzători”. Știm asta de la filozoful indian Bimal Krishna Matilal (1935-1991), din volumul The Word and the World. India’s Contribution to the Study of Language (1990).
Tot de la el aflăm că, la fel ca la noi, relația dintre cuvînt și sens a fost o întrebare centrală pentru gîndirea lingvistică indiană și că, în funcție de răspunsul dat, numeroasele școli de gramatică s-au poziționat în două tabere: cea a convenționaliștilor care, întocmai ca Hermogenes al lui Platon, afirmau că legătura este rezultatul unei convenții, fiind creată de om, și cea a eternaliștilor, care susțineau, dimpotrivă, că relația este dată dintru început, e eternă (siddha). Desigur că întrebarea care urmează automat e: cine a fost primul vorbitor? Convenționaliștii răspund că nu e improbabil de conceput existența, în diverse perioade de dezvoltare a limbii, a unui consens social vizavi de procesul numirii, caz în care comunitatea reține convențiile, dar nu și pe inițiatorul lor. Eternaliștii recurg la teoria unui Creator (cu rezonanțe biblice pentru noi): la începuturile Creației, Dumnezeu/Zeul suprem a făcut convenția și l-a învățat pe om cum să folosească limbajul. Matilal comentează: ambele poziții surprind o parte din adevăr. Convenționalismul explică diversitatea limbilor, dar lasă loc arbitrariului, iar posibilitatea ca sensul să ajungă, la un moment dat, să depindă de toanele vorbitorului este o absurditate evitată de eternaliști care, în schimb, reliefează stabilitatea relației: nu e deloc ușor să intervii în ea, indiferent de epocă, indiferent de vorbitori. Apoi, filozoful indian concluzionează că, în urma acestei dezbateri, „avem motive bune să acceptăm teoria sphota asupra limbajului, potrivit căreia cuvîntul cu sensul lui rămîn contopite atît în mintea celui care vorbește, cît și în mintea celui care ascultă”. Deci, ce este această sphota?
În The Philosophy of Sanskrit Grammar (1930), sanscritistul Prabhat Chandra Chakravarti scrie: „Așa cum filozofia, într-un fel, începe cu obiecte concrete ale gîndirii și ajunge în final la abstracțiuni tot mai fine, tot așa și gramerienii au început cu analiza fizică a cuvintelor și au văzut sunetul ca entitate care se îmbracă cu litere. Au continuat tot mai adînc și, după o examinare minuțioasă a fenomenelor interne, au ajuns la cea mai îndepărtată formă a vorbirii, sphota, care se manifestă prin sunet, este eternă, indivizibilă și autentic purtătoare de sens”. Deci sphota este un întreg revelat prin sunete, prin vorbire (sabda). Sunetele sînt doar un vehicul, precum literele scrise pe o hîrtie: sînt indispensabile pentru comunicare, dar sensul nu stă în ele. Privite din afară, cuvintele și enunțurile sînt secvențe de forme (sonore sau grafice), aranjate într-o anumită ordine. Ele sînt alcătuite din părți, sînt divizibile. Ocupă spațiu și timp pentru că aparțin realității omului, ființă supusă succesiunii temporale. În contrast, sphota, adică sensul, nu este compusă din părți, este indivizibilă, nu are secvențialitate internă. Sensul etimologic al cuvîntului ne poate fi de ajutor în înțelegere: verbul sphut înseamnă „a se deschide” – tradus în engleză prin burst (a plesni, a crăpa; a exploda; a țîșni; a se deschide; a se desprinde; a începe brusc; a da buzna; a înflori; a izbucni; a se ivi ș.a.m.d., toate avînd în comun ideea de apariție bruscă în urma presiunii interioare); de aici, înțelesul derivat al lui sphota: „acolo de unde apare sensul”.
Bhartrhari, gramerian și filozof din secolul al V-lea d.Hr., dezvoltă în Vakyapadiya o doctrină tripartită, legată de sunete, cuvinte și enunțuri, între care enunțul (vakya-sphota) este cel mai important. Pentru el, limba nu este vehicul al sensului, nu este bandă transportoare a gîndirii. Cele două nu sînt realități separate astfel încît una să o transmită pe cealaltă, ci, în esență, două fețe ale aceleiași monede. Sphota este un principiu de limbă nediferențiat, în care simbolul și lucrul semnificat sînt totuna. Dar, pentru a comunica și a ne înțelege unii cu alții, noi separăm inseparabilul, sunetul și sensul. Sîntem nevoiți să impunem secvențialitatea, proprietate a timpului, asupra substanței limbii, pentru că, biologic vorbind, nu putem articula decît un sunet o dată. Dar înțelegerea nu este secvențială, nu e liniară, ci holistică, globală, are loc printr-un singur act cognitiv („înflorește” brusc în conștiință). Explicînd, autorul indian folosește o analogie interesantă: sphota este ca gălbenușul unui ou de păuniță – o energie latentă care se dezvoltă în timp și ia forma sunetelor rostite. „Bum!... este sonoritatea limbii, e sunetul, e nada; sphota e limba sub forma unui explozibil înainte de a face bum! Primul e manifestatorul, al doilea e manifestatul. Primul, supus spațiului și timpului, îl face pe al doilea, infinit și atemporal, să se manifeste, transferîndu-i însușirile lui […]. Sphota devine articulată în forma unei acțiuni prin care dobîndește părți și desfășurare”, explică Bhartrhari.
Autorul propune o teză cosmologică, asociind conceptului de sphota altele două: Brahman (Ființa supremă, Dumnezeu, realitatea absolută) și Sabda-tattva (esența cuvîntului). Din Sabda-tattva, principiul sunetului originar, apare întregul univers, care e format din două tipuri de entități: vacya, referentul, lucrul denotat, și vacaka, expresia lingvistică, semnificantul. Se deduc de aici trei lucruri importante. Primul, că realitatea fundamentală a lumii nu este cea externă, ci cea internă (conștiința), care se exprimă prin limbaj. Limbajul este o manifestare a acestei realități absolute. „Însuși nepieritorul Brahman, conștiința supremă, e transformat în sensuri și facilitează, astfel, funcționarea lumii.” Al doilea, că lumea noastră percepută este, totodată, o lume interpretată, iar această interpretare are loc invariabil într-o limbă sau alta. Al treilea, că atît limba, cît și lumea la care ea pretinde că se referă formează un tot unitar, indivizibil. Distincția semnificant-semnificat este artificială, provizorie și fundamental dizolvabilă în unitatea din care s-a ivit.
Istoria acestui concept e îndelungată și complexă, cu diverse nuanțe imposibil de detaliat aici. Dar vedem clar cum, în tradiția indiană, concepția despre limbaj merge dincolo de explicațiile psihologice sau sociale, fiind legată de Ființa supremă, Brahman. Teoria sphota a fost dusă atît de departe încît, prin localizarea unui sîmbure final al vorbirii în planul cel mai subtil, discuția a devenit metafizică. Viziunea gramerienilor hinduși e mistică: fie că e vorba despre limbă ori despre lume, toate fenomenele sînt emanații ale divinului. Rezumînd, Chakravarti spune: „Timpurile vedice sînt cea mai fertilă perioadă a gîndirii indiene, cînd Vak era considerat manifestare a lui Brahman cel atotcuprinzător, Pranava germenele absolut al tuturor sunetelor, iar Sabda, factor potențial și nepieritor în crearea lumii”. Încercînd să explicăm această treime prin lucruri mai familiare nouă, am putea suprapune Vak, cuvîntul divin personificat, care aduce la existență, cu Logosul biblic – principiul ordonator, rostirea prin care lumea se materializează. Pranava, vibrație primordială, sunet nearticulat care conține toate posibilitățile de articulare, respirație cosmică, poate fi ecoul Duhului Sfînt. Iar Sabda, mediul prin care se actualizează lumea fenomenală, ar putea corespunde puterii energetice a Logosului, energiilor necreate din teologia răsăriteană.
În vechea tradiție hindusă, gîndirea ancorează limba, iar limba ancorează gîndirea. Cuvîntul nu e doar instrument al comunicării, ci chiar țesătura realității, vibrația conștiinței universale. În timp ce gîndirea occidentală a separat frecvent cuvîntul de sens, semnificantul de semnificat, gramatica indiană a insistat că aceste distincții sînt artificiale și provizorii, pentru că, în esență, cuvîntul și ceea ce el desemnează sînt unul și același lucru. Astfel că, întorcîndu-ne acum la întrebarea de la care a plecat acest articol, un început absolut al limbii este de neconceput. Limbajul începe și se termină cu fiecare ființă vie, este asemenea conștiinței – fără origine, fără final. E un principiu etern pe care se sprijină atît lumea noastră interioară, cît și cea exterioară. Nu e o invenție a spiritului uman, nu e nici cadou făcut umanității de o instanță separată. Nu vine nici de jos, nici de sus, ci izvorăște din aceeași matrice a ființei care le cuprinde pe amîndouă. În el, divinul și umanul nu se opun, ci se continuă, ca două aspecte ale aceleiași respirații a lumii.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Bimal Krishna Matilal, YouTube
