Am văzut, în articolul precedent, cum două viziuni aparent opuse – lumea e fie externă omului (simulare computerizată), fie internă (construcție neurală) – lasă loc, de fapt, unei a treia: realitatea nu e nici externă, nici internă, ci interacțională, adică apare ca relație nediferențiată între om și mediu. Am mai văzut, în urma experimentelor pe călugări budiști și creștini, concluziile lui Andrew Newberg și Eugene D’Aquili (din volumul Why God Won’t Go Away / De ce Dumnezeu nu vrea să dispară): „Mintea este mistică în mod natural” – pentru că descreșterea dramatică a activității neurale în aria de asociere orientațională (AAO), responsabilă cu orientarea în spațiu și delimitarea sinelui, coincide cu trăirea unei stări mistice ultime, în care sinele, spațiul și timpul se contopesc într-un tot infinit (numit ulterior, prin subiectivitate post factum, Tao, Nirvana, Unio Mystica sau Brahman-atman, în funcție de tradiția religioasă). Acest plan al existenței nu poate fi decît trăit, el sustrăgîndu-se intelectualizării (operațiune posibilă doar prin limbaj). Newberg și D’Aquili numesc această realitate Ființă Unitară Absolută și susțin că, dacă ea este reală, „atunci Dumnezeu, în toate felurile personificate în care oamenii îl cunosc, nu poate fi decît o metaforă [...] [care] rezistă pentru că este ancorată într-o experiență a realului, trăit ca necondiționat”. Desigur, Dumnezeu nu e doar o figură de stil. Cei doi cercetători constată, de fapt, că, în documentele care conțin relatări ale misticilor din orice epocă și spațiu geografic, despre Ființa Unitară Absolută se vorbește doar metaforic. Din punct de vedere lingvistic, fenomenul are sens, pentru că numai această figură de stil, asociată în imaginarul comun mai mult cu poezia decît cu știința, poate transporta sensul la înălțimile (sau adîncimile) necesare pentru a sugera, nicidecum a descrie. Dar, înainte de a merge mai departe, să ne oprim un pic să vedem dacă metafora e chiar atît de desprinsă de știință precum se crede.
În Antichitate, creierul uman a fost privit ca un mecanism hidraulic: un sistem de canale în care echilibrul umoral de care depindeau temperamentul și starea de sănătate era fixat de curgerea și presiunea fluidelor. În secolul al XVII-lea, cartezian, care marchează începuturile științei moderne, fascinația pentru ceasornice și păpuși automate a influențat descrierea creierului mecanic ca sistem de pîrghii, arcuri și angrenaje. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, după descoperirea electricității „animale”, conectivitatea cerebrală a fost rețea de curent și impulsuri electrice. A urmat creierul telegrafic, care deservea, ca o poștă centrală, o întreagă rețea comunicațională cu linii fixe prin care erau transmise semnale codificate. Sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, epocă aflată sub semnul Revoluției Industriale și al motorului cu aburi, a văzut creierul sub aspectul său termodinamic – energie, consum, tensiune. În fine, după anii ’50 și pînă în prezent, avem creierul computațional, un mecanism de procesare a informației prin manipulare de simboluri, conform unor algoritmi. Acestea sînt metaforele dominante prin care, de-a lungul timpului, omul și-a imaginat și a descris creierul, conform lui George Zarkadakis, scriitor și specialist în Inteligența Artificială, în volumul In Our Own Image / După chipul și asemănarea noastră (2015).
Așadar, din moment ce fiecare epocă își proiectează tehnologia dominantă asupra minții, reinterpretînd creierul „după chipul și asemănarea noastră” în funcție de progresul științific, înseamnă că știința creierului a depins mereu de metafore istorice. Oricît ar părea de abstracte cu ideile lor despre frumusețe sau sens, vedem că poezia și religia nu dețin monopol asupra metaforei, ba dimpotrivă. Dacă știința însăși nu se poate desprinde de această figură de stil, atunci limbajul metaforic despre Dumnezeu nu este o slăbiciune, nu e un minus, ci formează un continuum cu limbajul științific. Deci a cere ca realitatea ultimă să fie descrisă în termeni mai clari, literali, pentru a fi măcar credibilă, este nu numai o iluzie, ci și o dublă măsură, din moment ce nici despre „obiectul” cel mai apropiat de noi, creierul, nu putem vorbi nemetaforic. Enumerarea făcută de Zarkadakis nu e menită să ne facă să observăm cît de mult s-au înșelat savanții pînă să ajungă la metafora „corectă”. De fapt, nici nu are cum să fie cea corectă, pentru că fiecare, la timpul ei, a luminat diverse aspecte și a ascuns altele. Nici metafora creierului ca procesator de informație nu face excepție, însă are mare putere. În articolul „The Empty Brain“, publicat în revista culturală online Aeon, în mai 2016, Robert Epstein, cercetător psiholog american, constată că, practic, astăzi nu există nici o descriere a comportamentului uman inteligent care să nu apeleze la această metaforă, atît de tare a „prins” analogia creier – computer în gîndirea colectivă și în cea științifică. Dar, deși sofisticată, și ea e reducționistă prin alinierea la ideea că omul e o mașinărie complexă. În plus, „ne împovărează gîndirea cu un limbaj și cu idei atît de puternice încît nu mai putem gîndi dincolo de ele”. Anticipînd că vor urma și alte metafore în viitor, Epstein rezumă: „Metafora e doar o poveste pe care o spunem sperînd să pricepem ceva ce, de fapt, nu înțelegem”. Aici voiam să ajung: din enumerarea lui Zarkadakis să concluzionăm că, de fapt, gîndirea omului este inevitabil metaforică. Observația nu e făcută pentru a culpabiliza știința, ci, din contra, pentru a sublinia că aceasta nu a avut niciodată o alternativă și, cel mai probabil, nici nu va avea. Să vedem de ce.
Explicația pentru caracterul inevitabil metaforic al gîndirii umane vine dintr-o direcție poate neașteptată: legătura profundă dintre minte și corp. În științele cognitive contemporane, această idee apare în conceptul de „minte întrupată” (embodied mind), despre care am scris de mai multe ori la această rubrică a revistei, deci nu voi relua explicațiile, dar le rezum. George Lakoff (lingvist) și Mark Johnson (filozof) au formulat o ipoteză potrivit căreia formarea conceptelor – inclusiv a celor abstracte – se sprijină pe experiențele noastre senzorial-motorii fundamentale. După ce ne naștem, asocierile pe care le facem între diversele senzații corporale și trăiri afective recurente (căldura atingerii și siguranța, de exemplu) se constituie în scheme imagistice – structuri preconceptuale, care organizează sensul înainte de limbaj (sus-jos, înăuntru-afară, lumină-întuneric ș.a.m.d.). Acestea devin ulterior structuri conceptuale stabile, proiectate asupra domeniilor abstracte, vizibile în limbajul metaforic cotidian: o primire „călduroasă”, o inimă „rece”, o relație „apropiată”, o experiență „înaltă”. Astfel, metafora nu este un simplu artificiu poetic, ci mecanism fundamental prin care mintea face inteligibil ceea ce nu poate fi perceput direct.
Formulată prin deducții, teoria minții întrupate nu a avut niciodată, pentru a fi acceptată de știință, dovezi neuroimagistice directe. Dar acum are. Experimentele lui Newberg și D’Aquili răspund la întrebarea ce se întîmplă în creier atunci cînd experiența nu poate fi conceptualizată și cere să fie spusă metaforic, ceea ce este un lucru extraordinar. Un alt lucru extraordinar este și tipul de experiență abordată – meditația, rugăciunea, care dezvăluie existența unei „mașinării neurologice a transcendenței”. Dar, probabil, cel mai surprinzător lucru este ipoteza formulată de cei doi vizavi de rațiunea evoluționistă a existenței unui mecanism al transcendenței. Pornind de la analiza limbajului, cei doi observă: „Misticii din toate culturile și din toate timpurile au folosit aceiași termeni expresivi pentru a-și descrie experiențele inefabile: beatitudine, răpire, extaz, înălțare. Vorbesc despre cum se pierd într-o sublimă senzație de unire, de contopire într-o bucurie profundă, despre o stare în care orice dorință și-a găsit împlinirea. Acesta e și limbajul plăcerii sexuale, și credem că nu e deloc o coincidență”. Nu e o coincidență pentru că, așa cum arată tomograful SPECT, „structurile și traseele neurale implicate în experiența transcendentă – inclusiv sistemul de activare, cel de calmare și cel limbic – s-au dezvoltat în primul rînd pentru a lega climaxul sexual de puternicele senzații din orgasm”. Cu alte cuvinte, mecanismele neurale ale transcendenței și-ar putea avea originea în circuite dezvoltate inițial pentru reproducere. „Și se poate ca multe dintre funcțiile superioare ale minții umane – ca abilitatea de a reflecta asupra conceptelor filozofice sau de a simți emoții complexe precum dragostea, durerea și invidia – să se fi dezvoltat similar, de la procese neurologice mai simple, destinate inițial nevoilor elementare de supraviețuire.” Dar, deși experiența mistică și orgasmul folosesc căi neurale similare, aceasta nu înseamnă că sînt identice neurologic: prima implică structuri cognitive superioare și integrare globală, pe cînd cel de-al doilea e predominant hipotalamic, tactil și periferic.
Observînd lucrurile lingvistic acum: așa cum am văzut mai sus, una dintre metaforele recurente ale experienței mistice este cea a unirii sau a contopirii – pierderea sinelui delimitat într-un întreg nediferențiat. Din perspectiva minții întrupate, această metaforă nu este arbitrară. Ea se sprijină pe scheme imagistice primare, formate din experiența corporală: dispariția limitelor, ieșirea dintr-un spațiu determinat și ajungerea la un punct final al parcursului. Din moment ce, în experiențele corporale intense, precum orgasmul, granițele sinelui sînt trăite ca suspendate, sînt activate aceleași structuri de sens. Cînd astfel de scheme sînt proiectate asupra unor stări în care diferența dintre subiect și obiect se dizolvă, metafora contopirii devine singurul mod prin care experiența poate fi transpusă în cuvinte. La fel se întîmplă cu celelalte două recurențe, lumina și oceanul, cu care unirea formează triada metaforică a transcendenței. În concluzie, pentru că aceste structuri de sens sînt adînc umane (își au rădăcinile în trup), pentru că precedă limbajul și cultura, și pentru că sînt susținute de un mecanism al minții care face posibilă experiența transcendentului, ele se păstrează și răzbat, cu remarcabilă consecvență, din tradiții diferite. De aceea autorii spun că Dumnezeu nu vrea să dispară. Ce mai răzbate, fără excepție, e ideea inadecvării limbajului comun și soluția de compromis a limbajului poetic, mitic, metaforic. Și, pentru că experimentele celor doi americani au implicat călugări budiști și creștini, leg și eu, în încheiere, ambele tradiții, prin poezie. Un vers din textele sacre ale civilizației hinduse, Upanișadele, vorbind despre Brahman, realitatea ultimă, spune: „De acolo, neputincioase, cuvintele se întorc, la fel și gîndul”. Ultimul capitol din cartea lui Newberg și D’Aquili are ca epigraf o poezie de C.S. Lewis care notează, referindu-se la rugăciunile oamenilor: „Idolatri sîntem dacă iei ce Îți spunem la propriu. / La zeu surd ne rugăm. Deci închide-Ți Tu, Doamne-al meu, ochiu’ / La literă. Tradu, Doamne, metafora noastră șchioapă / În mare-al Tău grai, nerostit, pe care vrea să-l încapă”.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
