Dintre impulsurile şi pornirile fundamentale, voinţa de sens pare că ne defineşte cel mai bine şi că, în fond, ne şi înnobilează. Ne umanizează, presupunînd că putem controla şi transcende determinismul generat şi ierarhizat (sub forma unei piramide, în cea mai populară reprezentare a sa, devenită iconică) în funcţie de nevoile de bază. O astfel de premisă ne atribuie înclinaţia naturală spre căutarea temeiurilor, semnificaţiilor şi înţelesurilor (dacă e să înşir numai cuvintele prin care e descrisă noţiunea de sens în dicţionarele explicative), căutare pe care o întreprindem mai mult sau mai puţin raţional, guvernaţi fiind şi de intuiţii, senzaţii, sentimente şi, cel mai probabil, de percepţii pentru care încă nu avem noţiuni anume.
Dintre ipostazele fundamentale ale voinţei de sens face parte, cu siguranţă, şi voinţa de frumos. Nu trebuie decît să ne gîndim la cît de mult încercăm să ne înconjurăm de ceea ce ne place, la cum ne supunem acţiunile, deciziile şi obiectivele judecăţilor estetice şi ne convingem în ce măsură ne autoguvernăm în funcţie de voinţa de frumos.
Din acest motiv s-a şi bucurat arta de un loc central în mai toate epocile. Prin artă s-a crezut şi se crede nu numai că relaţionăm într-un mod superior unii cu alţii, dar şi că numai astfel putem să relaţionăm cu divinitatea (prin muzică, pictură, arhitectură şi prin hermeneutica textelor sacre). Însă tot arta se face vinovată şi de intrarea în conflict a frumosului natural cu acela secundar, creat de om. S-a petrecut, din nebăgare de seamă, spontan şi/sau în perfectă cunoştinţă de cauză, cu concursul producătorilor şi distribuitorilor de artă – instituţionalizată, etatizată şi subordonată unor proiecte didactice mai degrabă utopice, cînd nu de-a dreptul ridicole şi inhibitoare –, o substituire a voinţei de sens cu voinţa de putere. Aş înclina să cred că, alături de voinţa de putere, la originea rupturii se află şi plictisul, care dezvoltă un spectru patologic foarte complex.
S-au scris biblioteci întregi despre această ruptură şi consecinţele ei, ce a coincis şi cu varii atentate asupra divinităţilor. Luăm contact şi medităm întrucîtva cu toţii la aceste probleme, în şcoli, prin intermediul lecturilor sau prin prisma experienţelor cultural-artistice zilnice. Trăim, cum o afirmam într-un articol precedent, în realităţi hiperestetizate, în care sîntem producători şi consumatori de frumos, ca voinţă de sens sau capitalizat şi instrumentalizat în scopuri comerciale sau politice. (Există adevărate monopoluri pe pieţele de bunuri simbolice ale unor reţele elitiste ce arbitrează şi „administrează” creaţiile artistice, concurenţa dintre codurile estetice, dinamica modelor etc. Ele sînt şi la originea unor statute sociale şi privilegii pentru care se duce o luptă continuă.)
Voinţa de frumos ne încearcă în permanenţă, sub forme cotidiene, cît se poate de concrete, simple, dar cel puţin la fel de importante ca marile provocări ale artei. Își cere drepturile, răspunzînd, după multe semnalmente, unor nevoi de bază. Gîndurile de faţă mi-au fost activate practic de o serie de probleme ecologice, derivate din întreţinerea şi banalizarea conflictelor cu natura. Am observat, în imediata mea apropiere, un soi de pierdere a simţului de autoconservare asigurat de voinţa de frumos.
M-a şocat cum vecinii mei, dintr-un sat din proximitatea Craiovei, de pe malul Jiului, îşi „îngrijesc” şi modelează grădinile otrăvindu-le. Folosesc erbicide puternice într-o luptă oarbă, pe care nu au cum s-o cîştige, cu pămîntul fertil din jurul caselor. Găsesc grădinile arse mai frumoase decît pe cele „cu bălării”. Şi nu mai cunosc nici o cale de mijloc. Sigur, totul vine dintr-o comoditate pe care credem că ne-o asigură tehnologia, dar e incredibilă atrofierea simţului estetic sau, mai bine spus, ruptura sa de frumosul natural. Dezideratul comuniunii cu natura a devenit, inclusiv în mediul rural, un mit atrofiat, fosilizat. Nici după ce s-a săpat o fîntînă şi s-a constat în ce măsură pînza freatică este compromisă, cel puţin la primul nivel, n-au renunţat la folosirea excesivă a substanţelor toxice.
Există, din păcate, o consecvenţă în această suspendare a voinţei de sens (şi de frumos). La ieşirea din sat, pe malul rîului, la intrarea într-o pădure întinsă, de o biodiversitate impresionantă şi fascinantă, apar periodic munţi de gunoaie. Locul este adesea curăţat şi am avut impresia, la un moment dat, că şi parţial supravegheat. Dar, nedezminţit, reapar gunoaiele, dintre cele mai periculoase (electronice vechi, cauciucuri, obiecte din plastic şi din diferite metale, materiale de construcţii azi interzise, cum este azbestul). Cu ceva ani în urmă, alături de cîţiva prieteni, am plănuit să construim (prin fonduri atrase printr-un ONG) fîntîni şi foişoare în astfel de locuri, pornind de la ideea că omul nu-şi aruncă mizeria aproape de sursele de apă potabilă şi de eventualele spaţii de agrement. Or, aici este deja o astfel de fîntînă, construită de sătenii înşişi, dar fără urmările ecologice pe care ni le imaginaserăm noi. Nu, din păcate nu este o excepţie, este o regulă.
E o lipsă de sens de-a dreptul sinucigaşă în această urîţire şi distrugere fără nici o noimă a naturii în mijlocul căreia locuim. E împotriva firii. Oricît de naiv-idealist ar suna, educaţia estetică, directă sau implicită, instituţionalizată sau informală, este una dintre căile cele mai directe pentru rezolvarea unor astfel de probleme sistemice, deja, atîta timp cît îi este accesată dimensiunea profund ecologică. La origine, voinţa de frumos satisface nevoia şi dorinţa de a fi în armonie cu natura. Şi nu e vorba doar despre plăcere, ci despre securizarea fizică şi spirituală a individului. (Calendarele noastre populare conţin într-o măsură covîrşitoare practici de înduplecare a naturii.) Arta conţinea hărţile acestei armonii şi, din cînd în cînd, trebuie să le reactualizeze. Se întîmplă şi astăzi, în parte, inclusiv dînd expresie rupturii pe care am denunţat-o, iar acesta poate ar trebui să fie, într-un fel, un criteriu în arbitrarea operelor, în cel mai larg sens posibil.
Gabriel Nedelea este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova. A publicat două cărţi de poezie şi două de istorie şi teorie literară. Scrie lunar cronică de carte.
.jpg)
