„Multe lucrări de science-fiction, precum și unele previziuni formulate de tehnologi și futurologi cu autoritate susțin că, în viitor, vor fi disponibile cantități uriașe de putere de calcul. Să presupunem, pentru o clipă, că aceste predicții sînt corecte. Un lucru pe care generațiile viitoare l-ar putea face cu super-calculatoarele ar fi să ruleze simulări detaliate ale strămoșilor lor, sau ale unor oameni ca aceștia. Fiind foarte puternice, ar putea efectua un număr uriaș de simulări. Presupunînd că oamenii simulați sînt conștienți (cum ar și trebui dacă detaliile simulărilor ar fi suficient de rafinate și dacă o anumită poziție din filozofia minții, destul de larg acceptată, e corectă), atunci există posibilitatea ca mințile care seamănă cu ale noastre să nu aparțină rasei originale, ci mai degrabă celor simulați de descendenții avansați ai acestei rase. Atunci putem susține că, dacă lucrurile ar sta așa, ar fi rațional să credem că ne aflăm, mai degrabă, printre mințile simulate decît printre cele biologice originale. Așadar, dacă nu credem că acum trăim într-o simulare computerizată, nu avem temei să credem că vom avea urmași care vor rula numeroase simulări ancestrale”, scrie, în lucrarea Are You Living in a Computer Simulation? (2003), filozoful Nick Bostrom. Dar de ce ar face urmașii noștri așa ceva? Pentru că în ultima jumătate de secol omul a creat deja lumi virtuale tot mai realiste, cu ajutorul unor computere din ce în ce mai sofisticate; deja reconstruim prin simulare, în jocuri video și în filme documentare, ecosisteme umane și migrări de populații din vechime, în încercările noastre de a ne înțelege trecutul și evoluția. Tot așa, la milioane de ani distanță, avînd la dispoziție capacități dincolo de puterea noastră de imaginație din prezent, urmașii noștri ar putea decide să exploreze trecutul foarte îndepărtat: cum a trăit omul, cum s-au format societățile, cum a apărut limbajul, de unde vine conștiința (întrebările omului dintotdeauna). Aceasta ar face din noi copii umane digitale a căror realitate se află într-un simulator cosmic.
În paginile care urmează, în lucrarea citată, toate aceste afirmații sînt detaliate și analizate. Nu voi continua în această direcție și nici nu voi menționa diversele argumente aduse de filozofi și oameni de știință în favoarea acestei ipoteze, și nici pe cele împotriva ei. Poate e important de precizat că teoria formulată de „supercreierul suedez”, cum a fost supranumit Bostrom (pînă de curînd profesor universitar la Oxford, specializat în fizică teoretică, neuroștiință computațională și Inteligență Artificială), are un asemenea succes în Occident încît unii miliardari, obsedați de idee, au angajat în secret savanți cu ajutorul cărora să evadeze din simulare. Elon Musk e unul dintre adepții ei: probabilitatea ca noi să trăim în realitatea frustă, brută (base reality), e una la miliarde, susține el. Însă trebuie observat că toate acele condiții înșirate, una după cealaltă, de Bostrom depind, de fapt, de una singură, crucială: „...dacă o anumită poziție din filozofia minții, destul de larg acceptată, e corectă”. La ce poziție se referă filozoful oxonian? La funcționalismul computațional, care susține că experiența conștientă – mintea – nu e definită de substanța din care e compusă, ci de tiparele relaționale care o structurează și după care funcționează. Dacă rezultatul interacțiunii dintre neuroni, în creier, e conștiința, atunci o mașină care reproduce aceleași tipare funcționale poate, în principiu, să genereze o formă de experiență echivalentă. Cu alte cuvinte, dacă nu ar conta din ce e făcut substratul (organic, din neuroni bazați pe atomi de carbon, sau anorganic, din circuite de siliciu), atunci simularea conștiinței este posibilă. Bostrom are nevoie ca substanța biologică să nu fie relevantă, altfel lumea simulată nu ar mai fi vie. Perspectiva lui de-animează materia: Cosmosul devine un sistem computațional, mintea – algoritm, ființele umane – coduri. Mintea este software, materia este hardware. Iar premisa implicită e că mintea/conștiința este ceva interior, generat de creier.
Acest peisaj arid, aseptic, dezolant se află în contrast flagrant cu viziunea antică asupra lumii. „Creștinismul primar, de exemplu, postula că întreaga natură este vie. În Evul Mediu european, filozofia oficială din universități și mănăstiri era esențialmente o formă de animism creștin: animalele au suflet, planeta e o ființă vie, Dumnezeu se află în om și în întreaga lume vie. Natura era o reflexie a minții și creativității divine, din care și mințile noastre proveneau [...] Apoi reforma protestantă a destrămat această percepție, a marginalizat natura care nu a mai fost văzută ca prezență a lui Dumnezeu pe pămînt, și s-a concentrat tot mai mult pe relația omului cu divinitatea. Curînd după reforma protestantă a venit revoluția științifică, în secolul al XVII-lea: natura nu e vie, plantele nu au suflet, sînt doar mașini, iar trupul omului e un ansamblu de mecanisme. Dumnezeu nu e în natură, e în afara ei și a creat-o așa cum un inginer construiește o mașină. A făcut natura, i-a fixat legile, a apăsat pe butonul start și totul a început automat. Religia a devenit relația omului cu supranaturalul – Dumnezeu, îngeri –, iar natura nu a mai avut nimic spiritual, era pur mecanică”, spune biologul britanic Rupert Sheldrake în dialogul What Happens When You Treat the World as Alive?, înregistrat în octombrie 2025 la biserica parohială St. John-at-Hampstead, din Londra. Iar opinia conform căreia creierul generează conștiința (premisa implicită menționată mai sus) arată că lumea științifică modernă continuă să fie ancorată în materialismul de tip mecanicist al acestei revoluții: materia este fundamental inertă, universul (newtonian) funcționează ca un mecanism previzibil, legile fizicii determină totul, excluzînd orice mister sau cauzalitate „vitală”. Nu există nici un Dumnezeu, conștiința este o proprietate secundară (sau o iluzie) fără semnificație cosmică, apărută în om în momentul în care, prin evoluție, organismul a atins un grad suficient de complexitate. „Biologia mecanicistă a apărut ca reacție la vitalism. S-a definit prin negarea faptului că organismele vii sînt guvernate de principii teleologice (purposive), asemănătoare minții (mind-like), dar apoi le-a reinventat sub forma programelor genetice și a «genelor egoiste»”, scrie Sheldrake în The Science Delusion (2012). Dar, în ultimii ani, tot mai mulți filozofi și savanți atrag atenția asupra impasului în care se află știința modernă, imposibil de trecut dacă nu se renunță la perspectiva materialistă. Conștiința, spun ei, ar putea fi una dintre proprietățile fundamentale ale naturii, care trebuie luată în calcul, pe lîngă spațiu, timp, masă, sarcină electrică și altele.
Dacă inventarea computerului și a lumii digitale reprezintă, așa cum spune psihiatrul britanic Iain McGilchrist în Stăpînul și emisarul său (2009), expresia supremă a triumfului gîndirii emisferei cerebrale stîngi (analitică, reducționistă, abstractă, orientată spre calcul, control și administrare rigidă), cum să privim ideea că viața e un program simulat? În această paradigmă, e o formă extremă a logicii cu care se mîndrește emisfera stîngă. E declarația acesteia de independență: modelul, schema, harta devin peisajul însuși. E ruperea totală de gîndirea emisferei drepte, de realitate chiar. Omul a inventat mașina, iar acum se vede pe sine ca invenție a mașinii. O perspectivă nu chiar nouă: Rupert Sheldrake scrie că analogia dintre programe și suflete a jucat un rol central în gîndirea lui Alan Turing (1912-1954), unul dintre fondatorii teoriei computaționale moderne, care, după moartea iubitului său prieten Cristopher Morcom, în 1930, a fost obsedat de problema supraviețuirii conștiinței ca program nemuritor, transmigraționist, „întrupabil” în orice computer. Dar nici ideea vieții ca vis al cuiva, ori ca iluzie, nu e nouă: în Antichitatea greacă, în peștera lui Platon, prizonierii care văd umbrele proiectate pe perete cred că acestea sînt realitatea; în creștinismul clasic, lumea omului (căzută) e o imagine palidă a celei divine, care e cea „reală”; și mai departe înapoi în timp, în hinduism, lumea este visul lui Brahman, conștiința cosmică. Mi se pare foarte curios faptul că ipoteza simulării, născută din raționalitatea tehnologică a secolului XXI, se apropie cel mai mult de metafizica hindusă: „În cosmogonia indiană hindusă, universul este o piesă de teatru, un joc [...]. Iar universul este joaca Ființei supreme, care se joacă de-a v-ați ascunselea cu sine însuși, prefăcîndu-se că nu e El, ci noi toți. Nu numai oamenii, ci și animalele, și îngerii, și demonii, și plantele, și rocile, orice există”, spune, în conferința înregistrată Dreaming the World, Alan Watts, cel care a făcut cunoscute în Occident concepte și învățături din filozofia și spiritualitatea orientală. Ființa supremă, Brahman, visează și se trezește periodic – moment în care lumea ia sfîrșit, apoi reîncepe cu un nou vis. „De unde știi că nu faci deja așa ceva?”, întreabă Watts în altă înregistrare, Cosmic Drama, aducînd în discuție ideea de tehnologie: „Cum ar fi să avem un instrument magic care ne-ar putea oferi orice vis dorim? [...] Scopul tehnologiei noastre este controlul asupra lumii. Să avem, cum s-ar spune, un univers super-electronic, comandat de butoane, în care să obținem orice vrem [...] doar apăsînd pe un buton”. Într-un mod tulburător, scenariul lui Bostrom pare o traducere secularizată a aceleiași viziuni: în locul lui Brahman, un super-computer; în locul visului, simularea. Ceea ce pentru gîndirea indiană este expresia ludică a conștiinței divine, pentru rațiunea occidentală devine experimentul unei civilizații post-umane. În ambele cazuri, materia e deposedată de soliditate: realitatea nu mai e substanță, ci proces – fie informatic, fie spiritual. Diferența e că, acolo unde hindusul contemplă misterul, omul modern îl programează. Această apropiere mi se pare interesantă mai ales pentru că Alan Watts, filozof american de origine engleză, a murit în 1973, cu mult înainte de lumea digitală. Cu toate acestea, descrierea universului ca vis comandat prin butoane anticipează perfect imaginarul simulării ancestrale: lumea ca program, conștiința ca interfață. În termenii de azi, putem spune că Watts a murit (apropo, a murit în somn!) înainte să vadă cum visul lui Brahman e conectat la priză.
În final, o recapitulare și o așezare a acestui articol în contextul general al temei de care m-am ocupat în ultimele luni: am văzut, pînă acum, diverse ipoteze asupra naturii limbii – limba ca virus („sechestrat în emisfera stîngă”, cum frumos spune McGilchrist), ca invenție umană (evoluționismul), ca dar divin (creștinismul) și ca principiu cosmic (hinduismul). Oricît ar părea de diferite, aceste scenarii – fie ele cosmologice, teologice sau tehnologice – au în comun faptul că lumea pare a fi produsă printr-un tip de cod: algoritmic, simbolic sau sacru. Realitatea are, în toate, o gramatică proprie, un fel de sintaxă a existenței, în care limbajul rămîne punctul nostru fix, ca un fir al Ariadnei într-un labirint de reprezentări. În articolul de azi am văzut un labirint exterior, o simulare din afara noastră. În următorul voi scrie despre un labirint interior: ipoteza care propune că trăim într-o simulare produsă de propriul nostru creier.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto: Nick Bostrom, Wikimedia Commons
