„Govorit Moskva!”, răsuna în eter vocea de stentor a crainicului. Se revărsa în casă ca un semn care nu avea nevoie de explicații. Pătrundea în viața cotidiană ca o prezență fără origine vizibilă, repetată la ore fixe, aproape ritualic, pînă cînd devenea parte din ordinea firească a lucrurilor.
Îmi amintesc apoi atmosfera buletinelor de știri, în care lumea era așezată într-o ordine stabilă, aproape imuabilă. Se vorbea mai întîi despre întîlnirile oficiale ale conducătorilor de partid și de stat sovietici, apoi despre ceilalți lideri din țările socialiste, într-o succesiune care părea să indice singură importanța lucrurilor.
Se relatau rezultatele excepționale în industrie, agricultură și cercetare. Despre performanțele remarcabile ale oamenilor sovietici în arte și în sport. Totul era formulat într-un registru al excelenței continue, ca și cum realitatea ar fi fost obligată să se dovedească permanent la înălțimea ei.
Pe stradă, reflectoarele miliției tăiau noaptea în fascicule dure, ca și cum întunericul însuși ar fi trebuit organizat. În apropierea casei copilăriei mele locuiau ofițerul sovietic și familia sa, iar această vecinătate nu era percepută ca excepție, ci ca normalitate istorică.
La școală, lumea se ordona într-un mod similar. Manualele nu descriau, ci orientau. Nu prezentau realitatea, ci o interpretare a ei deja stabilită. Învățam nu doar să citim, ci să recunoaștem ceea ce trebuia admirat.
Lecția „Stația Tamarei” din manualul de Citire rămîne emblematică; fetița care îi scrie tovarășului Iosif Visarionovici Stalin, rugîndu-l să oprească trenul și în satul ei, pentru a ajunge mai repede la școală. În puterea nopții, absorbit de cercetarea documentelor, tovarășul Stalin găsește răgazul să citească scrisoarea fetiței din îndepărtatul sătuc. Hotărîrea este luată pe loc. Trenul se oprește. Dorința se împlinește.
Pentru noi, copiii de atunci, povestea era, deopotrivă, extraordinară și adevărată. Extraordinarul nu îi slăbea credibilitatea, ci o întărea. Figura conducătorului nu era doar politică, ci cvasi-paternă, integrată în imaginarul afectiv al copilăriei noastre.
Abia mult mai tîrziu aveam să înțeleg că aici se afla una dintre resursele cele mai puternice ale propagandei. Ea nu cerea doar să crezi. Îți oferea și motive să admiri. Puterea se înfățișa nu doar ca autoritate, ci și ca grijă.
Aceasta era lumea înainte de întrebare
Mult timp, această lume a părut coerentă. Nu prin convingere, ci prin lipsa unui termen de comparație. Totul se potrivea cu sine, ca într-o poveste care nu își lasă marginile vizibile.
Dar existau momente în care această coerență devenea prea netedă. Ca și cum ar fi fost prea bine închisă în sine. Nu în sensul unei erori, ci al unei perfecțiuni care nu lăsa nimic în afară.
În timp, această impresie a revenit în contexte diferite, fără legătură vizibilă între ele: în felul în care manualele prezentau istoria, în modul în care anumite lucruri erau spuse cu o siguranță fără ezitare, în felul în care explicațiile păreau să epuizeze dinainte orice întrebare posibilă.
Totul funcționa. Totul se lega. Nimic nu rămînea în afara imaginii.
Și tocmai această absență a oricărui rest începea să devină, fără să fie formulată, un semn.
Pentru prima dată, întrebarea nu mai viza conținutul unei povești, ci felul în care aceasta era construită. Nu ce spune, ci cum poate fi atît de completă. Această neliniște nu a avut imediat nume. Nu s-a transformat în idee și nici în îndoială. A rămas o formă de suspendare discretă a evidenței.
Mai tîrziu aveam să înțeleg că întrebarea nu se naște întotdeauna din lipsa sensului. Uneori, ea apare tocmai atunci cînd sensul pare atît de complet încît nu mai lasă loc nici unei fisuri.
Poate tocmai de aceea „Stația Tamarei” nu a dispărut din memorie. Nu pentru ceea ce afirma, ci pentru felul în care afirma: fără ezitare, fără margini vizibile, fără reziduu.
Într-o lume în care totul pare deja explicat, întrebarea nu mai ia forma unei contestări, ci a unei reveniri liniștite a gîndirii asupra ei înseși.
Nu răspunsul lipsește, ci locul prin care întrebarea ar mai putea pătrunde.
Anton Carpinschi este profesor emerit de Filosofie și Științe Politice al Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași.
Credit foto: Wikimedia Commons
