În general, textele mele referitoare la administrarea orașului sînt pline de critici cu privire la întreținerea clădirilor, la precaritatea lucrărilor efectuate, la prelungirea șantierelor ori la măsurile luate fără consultarea cetățenilor. Apatia edilitară care marchează nedorit domeniul public este o constantă a multor orașe sau zone ale acestora de pe întreg cuprinsul țării. Adesea ai ocazia să pășești pe trotuarele și bordurile montate înainte de 1989 și să contempli cu atenție, căci orice neatenție te poate costa sănătatea ligamentelor, modul în care entropia se dovedește a fi un principiu al fizicii absolut implacabil și de necontestat. Străbătînd zone centrale și fericite ale Bucureștiului, zone scumpe și supuse presiunilor imobiliare, te întrebi cum s-ar putea descurca o persoană cu dizabilitate locomotorie pentru a surmonta diferențele de nivel de 30 de centimetri ale valurilor încremenite de pavele ce l-ar fi pus pe gînduri și pe Salvador Dalí. Nu însă și pe unii dintre edilii responsabili cu accesibilitatea orașului, impasibili la necazurile mărunte ale subiecților insignifianți, scăldați în propria nimicnicie, numiți respectuos cetățeni doar o dată la patru ani.
Dar astăzi voi scrie despre cu totul altceva. Voi scrie despre cartierul Drumul Taberei, pe care îl cunosc din copilărie și ale cărui transformări le-am observat continuu, de pe vremea cînd mergeam la școală și bifam cu piciorul cele cinci găuri ale capacelor de canal norocoase, mult mai rare decît cele similare, prevăzute cu doar patru găuri și care nu puteau corespunde celor cinci litere ale cuvîntului „noroc”, noțiune de care era bine să fii cît mai apropiat la teze sau evaluări orale susținute la tablă, în fața clasei. Am văzut cum, după Revoluție, cartierul devenise un paradis al teraselor și buticurilor de tot felul pentru ca, ulterior, acestea să fie demolate în masă. Am fost martorul perioadei triste cînd lucrările interminabile la metrou au blocat zona în așa măsură încît prețurile apartamentelor au scăzut și multe locuințe stăteau neînchiriate. Însă, de cîțiva ani, constat cu plăcere un fenomen profund diferit. Parcul Drumul Taberei a fost modernizat la standarde foarte ridicate, cu piste de alergare moi și locuri de joacă pentru copii pe care le-am mai văzut la Paris și Londra, cu spații ample dedicate sportului și elemente de identitate care îi conferă unicitate. Peluzele sînt locuri de picnic, iar între copaci atîrnă hamace. Muzicanți cîntă pe alei. Atmosfera este una fantastică, iar evenimentele sportive, culturale și sociale se succed cu o frecvență care sugerează o coordonare atentă. Dincolo de parc, bulevardul Drumul Taberei a devenit o promenadă încîntătoare pe care eu o menționez ca Riviera în convorbirile telefonice, atunci cînd apelul începe cu întrebarea de salut „Unde ești?”. Cu un profil însorit ce evocă Liguria, bulevardul este amenajat cu o atenție pentru detaliu care nu poate să treacă neobservată. Primul lucru care sare în ochi este planeitatea suprafețelor și accesibilizarea trotuarelor. Apoi densitatea băncilor și a coșurilor de gunoi, designul de calitate al acestora și robustețea alcătuirilor. Florile abundă și, indiferent de anotimp, covoarele policrome însoțesc trecătorii care se plimbă prin cartier. Lalelele au trecut, dar acum menta, narcisele și lavanda creează o ambianță vizuală și olfactivă tămăduitoare. Platanii, încă tineri, își poartă umbra bogată peste alei.
Cum traversarea bulevardului de către o persoană în vîrstă impune staționarea pe pastila centrală, aceasta a fost echipată cu bănci pentru odihnă. De fapt, o mare parte din populația care s-a mutat în cartier la înființarea lui este acum în etate, iar primăria a gîndit numeroase părculețe și scuaruri care agrementează fiecare resursă liberă de spațiu a cartierului. Considerația edililor pentru cetățeni este ceea ce transpare prin observarea grijii pentru aspectele banale ale existenței, cum ar fi ceea ce vezi atunci cînd te deplasezi prin cartier, unde te poți odihni, juca sau antrena, în funcție de vîrstă și dispoziție. Diversificarea opțiunilor de petrecere a timpului liber înseamnă creșterea satisfacției vieții, iar în Drumul Taberei aceasta a crescut constant în ultimii ani, prin angajamente respectate, prin viziune urbanistică, prin organizarea de concursuri de amenajare urbană și, mai ales, cred eu, prin guvernanța participativă pe care primăria sectorului 6 o practică cu mult succes, pe site-ul dedicat, pe rețelele de socializare, dar, mai ales, prin întîlnirile pe care primăria le organizează cu toți actorii importanți ai sectorului, de la investitori și constructori la directori de școli. Nu voi enumera astăzi renovarea școlilor din cartier ori investițiile în sănătate. Le voi dedica, probabil, un alt articol. Rămîn, pentru moment, în zona semințelor de flori pe care primăria le pune la dispoziția celor care vor să îngrijească spațiile verzi ale blocurilor; în vecinătatea parcului cu fîntînă din bulevardul Timișoara, construit pe locul unei vaste autobaze de mașini de gunoi; în Piața Favorit, acolo unde un centru cultural proiectat de unul dintre cei mai proeminenți arhitecți români contemporani, profesorul Radu Teacă, va continua tradiția polului cultural al cartierului, cinematograful, unde am văzut atîtea premiere în copilărie.
Acum, ceea ce văd zilnic în cartier mă încîntă, mă liniștește și îmi dă speranțe. Vă invit să luați metroul pînă la stația Favorit și să vă deplasați pe jos pînă în parcul Drumul Taberei. Distanța nu este mare și poate fi parcursă cu ușurință. Veți vedea că Bucureștiul poate, realmente, să arate chiar așa!
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: adps6.ro
.jpg)
