Într-o lume sufocată de propriul prezent, pe care-l tîrîie după ea fără să-i dea măcar o clipă șansa să devină trecut, cazul Părintelui André Scrima nu se poate explica altfel decît ca o lucrare a Providenței. Pentru cei care au ochi s-o vadă. Voi, cei care nu credeți în Providență, sînteți liberi să aveți explicațiile voastre, desigur. Dar pentru mine, după ce am aflat tot ce am aflat despre viața, credința, gîndirea și posteritatea Părintelui Scrima, altă explicație nu este.
Cînd a murit, pe 20 august 2000, Părintele André Scrima era cunoscut unui cerc relativ restrîns de intelectuali români și unui cerc încă și mai restrîns de clerici români. Împreună cu primii, a petrecut doar cîțiva ani. Părintele a revenit în România la începutul anilor 1990, dar stabilirea sa în mediul intelectual românesc actual poate fi datată cu siguranță în 1994, cînd a devenit Senior Fellow al Colegiului Noua Europă. A murit șase ani mai tîrziu. Dacă cele mai importante legături ale sale cu mediul intelectual românesc s-au stabilit abia spre jumătatea ultimului deceniu al veacului trecut, legăturile sale cu mediul clerical românesc sînt, mai ales, cele stabilite înainte de a părăsi țara, în 1956. Cînd a plecat la Domnul, sacerdoțiul care să știe cine-i Pr. Andrei Scrima era la fel de redus numericește pe cît era și cercul de intelectuali care îl citiseră. Mai toți clericii care-l cunoscuseră înainte de 1956 muriseră, iar intelectualii care l-au cunoscut după 1990 nu erau mulți. În plus, foarte repede, intelectualitatea românească s-a schimbat. Pentru intelectualii români de la început de mileniu, creștinismul nu mai era ce fusese pentru intelectualii care ieșiseră din comunism. În general, modernizarea isterică a societății românești nu este deloc propice creșterii posterităților și cultului pentru cei ce-au fost, cu atît mai puțin pentru un monah pe care nu prea știi cum să-l iei. Multor ortodocși iubitori de monahi, Pr. Scrima li se pare suspect fiindcă era prea „ecumenic”, n-avea barbă pînă la brîu și nu purta veșmintele știute. Multor intelectuali distanțați de Biserică li se părea suspect pentru că era monah. De fapt, în ambele cazuri, e vorba despre o tulburare specifică vremii noastre. Aceeași tulburare. Dar nu avem a ne teme! Într-un articol din Dosarul pe care revista Dilema veche l-a dedicat Părintelui Scrima în august 2020, cînd s-au împlinit 20 de la moartea sa, Anca Vasiliu nota: „Scrima repeta adesea că lumea e tulburată şi că acesta este semnul prezenţei Duhului, aşa cum un înger cobora să tulbure apa scăldătorii Bethesda atunci cînd se producea minunea unei vindecări (Ioan, 5, 4). Mai puternic decît cel care învie morţii e, spunea el, cel care descoperă şi vindecă păcatul neputinţei”. Tulburarea vremii noastre este, în fond, marea noastră neputință…
Și totuși, mirabile semințe ce cad printre noi rodesc chiar dacă ating un sol neprimitor, căci puterea lor colosală de a genera este, slavă Domnului, independentă de puterile sau voințele oamenilor. Părintele Arhimandrit André Scrima a fost, neîndoielnic, o personalitate formidabilă a ortodoxiei veacului XX, fiind excepțional înzestrat duhovnicește și intelectualmente. Însă cu adevărat minunat este că el tinde să marcheze ortodoxia veacului XXI încă și mai puternic. În condițiile cele mai potrivnice, împotriva tuturor împrejurărilor, posteritatea sa crește, iar duhul său e ca o viță tot mai bogată. Este tot mai citit, tot mai pomenit, tot mai studiat. La două decenii și jumătate de la moartea sa, este evocat în mai toată România culturală și în părți tot mai largi ale României ortodoxe, se fac teze de doctorat despre opera sa, cărțile lui au apărut și continuă să apară, ba chiar a început, promițător, timpul cărților despre el. Văd în toate acestea zîmbetul iubitor și cald al Providenței.
Credit foto: Wikimedia Commons
