Pe măsură ce conflictul cu Iranul remodelează ipotezele privind securitatea globală și piețele energetice, dezbaterea din Statele Unite s-a concentrat în mare măsură asupra motivului pentru care președintele Donald Trump a ales de la bun început războiul. A fost vorba de politică internă, de dorința de a-și demonstra puterea, de o eroare de calcul sau de altceva?
Astfel de explicații pot avea meritul lor, dar riscă să ascundă cauzele profunde. Războiul nu a fost o decizie bruscă, ci mai degrabă punctul culminant al unor procese geopolitice care au eliminat treptat alternativele pașnice. În momentul în care au început să cadă bombele, alegerile decisive fuseseră deja făcute în urma unor deliberări strategice care au durat ani de zile.
Una dintre aceste alegeri a fost retragerea administrației Trump, în 2018, din Planul comun de acțiune cuprinzător (JCPOA), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a limita programul său nuclear. La momentul respectiv, Trump a susținut că renunțarea la JCPOA era necesară pentru a obține un acord mai puternic prin intermediul pîrghiilor economice. America a încercat apoi să forțeze Iranul să revină la masa negocierilor paralizînd economia Republicii Islamice.
Sancțiunile, desigur, nu erau o noutate. Chiar și în cadrul JCPOA, Iranul se confrunta cu restricții semnificative din cauza legăturilor cu teroriștii, a rachetelor balistice și încălcărilor drepturilor omului. Menținerea constrîngerilor a lăsat ușa deschisă pentru negocieri suplimentare. Dar odată ce JCPOA a fost abandonat, sancțiunile au funcționat fără diplomație, ceea ce a redus perspectivele de compromis, în loc să le lărgească. Sancțiunile nu numai că au slăbit economia Iranului, dar au remodelat și percepția SUA asupra a ceea ce se putea face.
Pe măsură ce presiunea economică s-a intensificat fără a produce capitularea sau schimbarea regimului, factorii de decizie s-au confruntat cu un set din ce în ce mai restrîns de opțiuni plauzibile. Fiecare încercare eșuată de coerciție a întărit percepția că problema nu se putea rezolva doar prin constrîngeri și a suprapus în tot mai mare măsură percepțiile americane în privința pericolului iranian cu cele ale Israelului, care consideră că simpla latență nucleară (deținerea mijloacelor de a crea o armă) constituie un risc inacceptabil. Rezultatul nu a fost o mărșăluire imediată spre război, ci o redefinire treptată a ceea ce Trump a ajuns să considere inevitabil din punct de vedere strategic.
În plus, politica iraniană a făcut ca reținerea militară să devină tot mai improbabilă. Chiar și atunci cînd negocierile dădeau semne de viață și mediatorii raportau progrese, logica strategică ce ducea la confruntare continua să se consolideze. După prăbușirea JCPOA, Iranul a continuat să-și dezvolte programul nuclear și a redus accesul inspectorilor. Acest lucru a sporit puterea de negociere a Iranului fără însă a încălca fățiș pragul construirii unei arme nucleare, dar efectul strategic a fost opus celui intenționat de Iran. Indiferent de intențiile Iranului, fiecare pas înainte a întărit percepția Israelului că un termen-limită se apropie și a consolidat, în cercurile americane, argumentul potrivit căruia diplomația își pierde credibilitatea. Iranienii au accelerat în mod neinspirat măsurile de menținere a puterii de negociere, în condițiile în care convergența strategică era deja în desfășurare.
Drumul către război a trecut și prin politica israeliană. Timp de decenii, doctrina de securitate a Israelului a fost să împiedice statele ostile să atingă pragul de înarmare nucleară. Începînd cu distrugerea reactorului Osirak din Irak în 1981 și pînă la operațiunile secrete periodice împotriva instalațiilor iraniene, Israelul a preferat în mod constant acțiunile preventive în locul descurajării pe termen lung.
Această logică este determinată de geografie, de istorie și de urmărirea dominației militare regionale. Chiar și cu o putere militară copleșitoare și cu sprijinul SUA, doctrina de securitate israeliană a avut tendința de a considera riscurile emergente ca fiind intolerabile, mai degrabă decît negociabile. Prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu a articulat această abordare vreme de decenii, înfățișînd întotdeauna un Iran cu capacitate nucleară ca pe o amenințare existențială, mai mult decît ca pe o problemă gestionabilă. Pe măsură ce Israelul a trecut la eliminarea amenințărilor indirecte după atacul Hamas din 7 octombrie 2023, o confruntare cu statul care le susținea a devenit din ce în ce mai dificil de evitat.
Infrastructura nucleară în expansiune a Iranului – care era din ce în ce mai dispersată și consolidată subteran – a întărit doctrina de securitate a Israelului, făcînd ca prevenția să pară din ce în ce mai dificilă, indiferent de intențiile Iranului. Anterior, cîștigarea de timp prin acțiuni militare sau secrete însemna un plus de securitate pentru Israel. Dar, pe măsură ce Iranul a avansat din punct de vedere tehnologic și negocierile au eșuat, politica americană s-a aliniat doctrinei israeliene. Ceea ce SUA considerau odinioară o problemă diplomatică a ajuns să semene cu un termen-limită de securitate.
Drumul spre război a trecut și prin statele din Golf. Rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită a modelat de mult timp securitatea regională, dar atacurile din 2019 asupra instalațiilor petroliere saudite de la Abqaiq și Khurais au expus vulnerabilitatea statelor din Golf. Atacurile ulterioare cu rachete și drone ale rebelilor Houthii care au vizat aeroporturile saudite din Abha și Jeddah, instalațiile Saudi Aramco și, în 2022, depozitele de combustibil din zona industrială Musaffah din Abu Dhabi au întărit acest aspect. Rapoartele Națiunilor Unite au conchis că Houthii au folosit componente de arme fabricate sau transferate de Iran, ceea ce încălca embargourile. Deși Iranul a negat implicarea, securitatea infrastructurii energetice din Golf fusese deja pusă sub semnul întrebării.
Ca răspuns, mai multe state din Golf au avansat către o aliniere strategică cu Israelul prin Acordurile Abraham din 2020, reflectînd îngrijorarea comună cu privire la influența regională a Iranului. Desigur, o confruntare directă cu Iranul rămînea prea riscantă pentru aceste economii bazate pe comerț, a căror stabilitate depinde de fluxurile energetice neîntrerupte și de comerțul global. Dar alinierea mai strînsă cu Israelul și încrederea în garanțiile de securitate ale SUA au permis guvernelor din Golf să mențină o politică de izolare, evitînd în același timp costurile directe și riscurile confruntării. Pînă la începerea ostilităților, liderii din Golf s-au confruntat cu alegerea între o confruntare modelată de puterea SUA și un echilibru regional determinat în tot mai mare măsură de capacitățile iraniene.
Cu timpul, războiul a început să pară mai degrabă o cale a minimei rezistențe decît o escaladare. Convergența strategică americană și israeliană, combinată cu gestionarea riscurilor din Golf, a făcut ca reținerea militară să fie din ce în ce mai dificil de menținut.
Pe măsură ce atacurile SUA și ale Israelului s-au extins, represaliile Iranului au vizat orașe israeliene, centre energetice din Golf, precum Ras Tanura și Jebel Ali, baze americane și transportul comercial maritim prin Strîmtoarea Ormuz. Conflictul a devenit rapid o luptă la scară largă. Consecințele războiului nu aveau cum să rămînă locale, deoarece strategia de descurajare a Iranului operează prin Strîmtoarea Ormuz, pasajul îngust care leagă conflictul regional de economia globală.
Repercusiunile globale reflectă factori care nu au fost niciodată pur regionali. De aceea, explicațiile centrate exclusiv pe politica internă a SUA sînt insuficiente. Îndemnurile prezidențiale pot influența momentul în care liderii acționează, dar creează rareori de unele singure împrejurări geopolitice. Alinierea structurală a intereselor dintre aliați și actorii regionali a redus deja gama de alternative disponibile pentru factorii de decizie. Decizia finală a părut bruscă doar pentru că traiectoria către confruntare s-a conturat de-a lungul multor ani.
Carla Norrlöf este profesor de Științe politice la Universitatea din Toronto.
traducere de Matei PLEȘU
Credit foto: Wikimedia Commons
