Oricît de multă enervare ar stîrni întrebarea asta, o discuție despre performanța cabinetului condus de Ilie Bolojan este perfect legitimă. Nu numai din partea PSD, care pare lovit de o formă specială de Tourette politic (iese în fiecare dimineață de la guvernare și pînă seara mai analizează), ci și din partea celorlalte partide membre ale coaliției.
USR, spre exemplu, ar putea să se întrebe cum se face că fiecare ministru pe care l-a trimis în guvern calcă în străchinile scandalurilor publice cu o voioșie inconștientă și aproape entuziastă. Sigur, USR nu a avut niciodată o majoritate a presei de partea sa, sigur că uneori trimișii săi în administrație sînt tratați la un standard diferit de toți cei ai altora. Dar asta vine parțial din standardele pe care partidul însuși și le impune, pentru ca, atunci cînd e convenabil, să mai uite de ele – vezi propunerile de numiri în funcții publice anunțate în ultimele luni dintre care cea mai sfidătoare este probabil cea a unei tinere pensionare speciale pentru Avocatul Poporului. Ironie e un cuvînt prea moale pentru așa ceva.
PNL are în lucru niște analize legate de guvern, dar ele țin mai mult de lupta pentru controlul asupra partidului. Dl Bolojan, cîștigător încruntat al unui concurs de împrejurări, e mai mult șef de guvern decît de partid. Rămîne un mister cum un om cu așa puțin sprijin politic poate rămîne totuși premier. Situația lui Bolojan în PNL ne arată, a cîta oară, cît de slabe sînt organizatoric și doctrinar partidele politice românești. Și mai arată și ce resursă săracă sînt ele cînd vine vorba despre selecția de oameni pentru administrație. Bolojan rezistă încă în PNL pentru simplul motiv că partidul nu reușește să producă nimic mai bun. Cînd alternativa la aproape comic-seriosul lider al PNL sînt Rareș Bogdan și Hubert Thuma începi să înțelegi dramele peneliste.
UDMR, ocupat zilele astea să privească terifiat spre Budapesta de unde vin semnele unui cutremur politic, ar putea la rîndu-i să își pună niște întrebări despre ministrul Culturii a cărui conduită discutabilă l-ar face un candidat bun de întors la viața civilă, unde probabil este regretat de prieteni și parteneri.
Ajungem la PSD, al cărui comportament este, de fapt, cel mai solid argument pentru menținerea lui Ilie Bolojan ca premier. Lipsa cinică a oricărei urme de regret pentru dezastrul lăsat în spate de Marcel Ciolacu și presiunile constante pentru alimentarea de la buget a giganticei rețele de termite administrative patronate de partid fac din PSD un prizonier al propriului caracter, dar și un element toxic ce nu poate fi evitat în aproape orice calcul privind o eventuală guvernare. Bolojan se opune în tăcere exceselor PSD, însă rezistența asta seamănă mai mult cu aceea a unei victime în casa căreia au intrat deja bandiții. A pus umărul în ușa de la dormitor, dar loc de dat înapoi nu prea mai e. Trebuie remarcată totuși performanța PSD, care reușește permanent să mute discuția în zona celorlalte partide în timp ce despre miniștrii săi se discută sporadic chiar și cînd ar fi cazul, poate, pentru o remaniere.
Miniștrii domnului Bolojan par uneori forțați să joace într-o piesă cu autori multipli și un regizor pe care îl urăsc. Mulți dintre ei interpretează independent roluri ce nu le-au fost repartizate și rezultatul este o cacofonie perfectă în fața unui public exasperat.
Întrebarea nu e neapărat cît mai rezistă Guvernul, ci dacă sînt motive să reziste. Răspunsul e nu, dacă ne uităm la reforma Justiției, la performanța în materie de politică externă (aici o răspundere mai mare are președintele, dar cîtă vreme există un minister, nu putem ignora Guvernul), la fondurile europene, cultură, educație sau economie. Răspunsul e da, dacă ne uităm la Ministerul Finanțelor – iar această evaluare este valabilă doar atîta vreme cît întîrzie bugetul pe 2026. Cam puțin.
Dl Bolojan are meritul de a fi înregistrat practic pe persoană fizică o victorie în privința pensiilor speciale. Are o contribuție incontestabilă la eforturile pentru reducerea cheltuielilor statului, însă asta s-a întîmplat haotic și fără un plan pe termen lung. A evitat o criză economică și mai mare decît cea actuală, însă nu a construit mai nimic.
Nu știu dacă actualul guvern mai are săptămîni sau luni de trait, dar, dacă e o lecție pe care o reținem, e aceea că, fără sprijin politic, succesele unui premier și ale cabinetului său sînt doar sporadice și rezultatul unor eforturi îndîrjite și supradimensionate în condițiile în care aproape tot restul regresează. E probabil greșit să ne dorim supraviețuirea unui guvern care încearcă să se sinucidă. Argumentul că un singur om poate salva onoarea guvernării e invalid și contraproductiv. Gîndire magică.
Mai important e să discutăm despre cum ar trebui să arate următorul cabinet și ce se poate face pentru coerența lui. Am văzut în ultimul an că un premier care e obligat permanent să stingă incendii, în timp ce stă la masă cu piromanii, poate salva bibelourile. Biblioteca, însă, continuă să ardă.
