Niște peripeții

Telefonul suna cu disperare, dar, ocupat cu multele bagaje, căci nu le aveam doar pe ale mele, n-am mai răspuns. Știam, erau ai mei, îngrijorați.

Împrejurările au făcut ca, plecînd din Dolomiți spre aeroportul din Verona, de unde urma să iau avionul spre București, să trebuiască să mă abat destul de mult, trecînd prin localitatea Conegliano. Calculele inițiale îmi spuneau că am destul timp. Și cum șoselele erau destul de libere, fiind duminică, m-am gîndit să merg pe drumuri mai mici și fără taxe, în ciuda vocii de pe Google Maps care mă tot îndemna să o iau pe autostradă. Am străbătut zone pitorești cu podgorii și mici orășele. În depărtare zăream Alpii cu vîrfurile lor albe, cărora le dădeam un fel de ocol. Italia cea frumoasă! După o vreme, vocea din telefon m-a convins să intru pe A4. Timpul a trecut pe nesimțite. Mă apropiam de Verona, dar tot mai era ceva de mers. Știam că ai mei erau deja pe drumul din oraș spre aeroport. Eu am ajuns la niște noduri rutiere încîlcite. Am greșit puțin. Apoi am văzut un panou care indica aeroportul la dreapta în vreme ce vocea Google îmi spunea să merg înainte. Am dat crezare panoului. La următoarea intersecție mare, două panouri din față îmi indicau aeroportul: unul la stînga, altul la dreapta. Or fi două aeroporturi, mi-am zis. În cele din urmă, am reușit să trag pe dreapta și să mă uit mai atent pe harta din telefon. Era totuși un singur aeroport. Pe scurt, am bîjbîit ceva, iar ceasul era tot mai neiertător. Spre locul unde trebuia să predau mașina închiriată am dat de niște bariere. Procedură complicată, cu tichete de luat dintr-un loc și de introdus în altul. Ai mei erau deja la poarta de îmbarcare: „Grăbește-te!”.

Stres tot mai mare. În cele din urmă, am intrat zorit în parcarea îngustă unde a trebuit să-mi caut singur un loc (nu era dintr-acelea în care te așteaptă cineva să ia mașina în primire). Telefonul suna cu disperare, dar, ocupat cu multele bagaje, căci nu le aveam doar pe ale mele, n-am mai răspuns. Știam, erau ai mei, îngrijorați. Am predat cheia fără să mai aștept verificarea mașinii (doar nu avusesem nici un incident cu ea) și m-am repezit spre terminal, bălăbănindu-mi bagajele (nu luasem trollere din cauza dimensiunilor diferite cerute de compania aviatică la care aveam bilet). Aveam de parsurs niște sute de metri. Cînd, în sfîrșit, am găsit însă intrările unde se citește tichetul de îmbarcare, ușițele automate nu mai reacționau. Pierdusem avionul. Ai mei m-au sunat, erau deja la bord. Prea grăbiți, operatorii aeroportului lăsaseră pe dinafară cinci pasageri ai acelui zbor.

Și iată-mă „uitat” pe un aeroport de unde următorul avion spre București era abia peste patru zile. Carevasăzică, trebuia să caut un alt zbor mai curînd, de la Veneția sau Milano (știu acum că unii aveau s-o pățească și mai rău pe aeroporturile din Orientul Mijlociu, cînd a izbucnit războiul). M-am așezat pe un scaun să studiez la telefon variantele posibile. Ce ne-am face azi fără telefoane? Am descoperit apoi dilema omului singur pe un aeroport, cu multe bagaje. Dacă vrea să meargă la toaletă, intră cu toate bagajele după el sau încalcă regulile și binecunoscutele avertismente care spun să nu le lași nesupravegheate?

Pînă una-alta însă, îmi trebuia și un hotel. Văzusem din mașină unul în apropiere. Acolo trebuia să merg pentru că orașul propriu-zis era departe. Mi-am rezervat o cameră online. Apoi, prin încercare, am realizat că n-aveam cum să ajung pe jos. Deși părea aproape (la vreo doi kilometri), era deja întuneric, iar șoseaua fără trotuare sau zonă de refugiu avea un parapet metalic chiar la marginea carosabilului. Cu bagajele mele, era ceva imposibil. Gară nu exista la acel loc, iar despre autobuze nu știam nimic. Am găsit trei taxiuri înșirate într-o parcare, dar primul șofer mi-a turuit ceva în italiană. Am înțeles foarte bine. Nu se deranja pentru o cursă așa scurtă. Îmi pierdeam vremea și nervii cu ei.

Mi-a venit în minte soluția să cer înapoi mașina închiriată pentru încă o zi și s-o predau la Malpensa (între timp descoperisem că de acolo aveam, a doua zi, o cursă convenabilă spre România). Cu mașina închiriată aș fi rezolvat problemele cu mersul pînă la hotel, apoi la gară a doua zi, tren, și așa mai departe. La închirieri mi s-a spus că vechiul contract nu se putea prelungi. Un altul, cu o nouă mașină predată în altă parte, costa foarte mult. Dar erau o mulțime de firme de închirieri acolo. Le-am luat la rînd pînă am găsit ceva cît de cît convenabil. Cînd, într-un tîrziu, m-am văzut într-o mică Lancia Ypsilon, cam hîrbuită, dar funcțională, mi-a mai venit inima la loc. Aș putea să mă duc cu ea pînă la București, mi-am zis. Doar sîntem în Schengen. Sau pot să dorm în ea. Nu era să fac așa ceva, dar la nevoie... era o idee care îmi conferea o oarecare liniște. Nu urma să devin chiar un vagabond prin Italia.

La hotel m-a primit un recepționer român. I-am spus că am pierdut avionul. „Nu-i așa grav“, mi-a răspuns, „aveți costum de baie? Nu? Poate niște pantaloni mai scurți sau niște boxeri mai lungi, că noi vă asigurăm halat și papuci. Avem piscină aici. În apă o să uitați de orice probleme.” Nu-i dracu’ chiar atît de negru, mi-am zis, dar numai de piscină nu-mi ardea. Ajuns în cameră, am aflat că ai mei erau deja la București. În ziua de azi, ce mi-s doi, ce mi-s o mie două sute de kilometri. Mi-au luat și mie bilet de avion de la Malpensa pentru a doua zi, la ora 3. M-au atenționat să am grijă, să plec din timp.

Desigur. Vreo 200 de kilometri, o nimica toată. M-am trezit devreme, mi-am luat micul dejun și apoi m-am suit în micul Ypsilon cu toate bagajele. Cînd să ies din garajul hotelului însă, drumul îmi era barat de o dubă. Am claxonat, am strigat, am sunat la recepție. A durat ceva pînă să apară șoferița, mirată parcă de nerăbdarea mea. „Na, că am început bine”, mi-am zis.

Am introdus în telefon adresa de sosire de la parcarea firmei unde trebuia să predau mașina. Mi se spusese că era la vreun kilometru de Malpensa și că de acolo urma să fiu dus cu un shuttle bus la aeroport. Din nou, cu toată navigația, am bîjbîit ceva pe încurcatele ieșiri rutiere din jurul aeroportului din Verona. În fine, m-am văzut intrat pe aglomerata autostradă Veneția-Milano. Alpii în dreapta, Italia din zare, tot frumoasă, eu, tot teleleu, dintr-un oraș în altul. În ciuda aglomerației, eram în grafic. Am ocolit Milano, am ajuns aproape de aeroport și am urmat indicațiile navigației spre respectiva parcare. Dintr-odată, drumul a devenit sucit și încîlcit. Mi s-a părut că mă depărtez cam mult de aeroport. Am ajuns într-un sătuc. Indicațiile m-au dus pe niște străduțe, via XXIV Maggio, via Francia, pînă la marginea unei păduri. În față era o potecă, iar vocea din telefon zicea că peste o sută de metri destinația se află pe partea dreaptă. Era clar că greșisem. Am tastat din nou adresa în telefon, cu multă grijă. După un ocol și alte minute pierdute, indicațiile m-au dus din nou pe via Maggio XXIV, via Francia, la aceeași margine de pădure. Din ce în ce mai agitat, am sunat la numărul de telefon al firmei. Mi-a răspuns un robot. Am sunat din nou și din nou. În sfîrșit, mi-a răspuns un om. Mi-a cerut să-i expediez numărul de telefon pe WhatsApp, ca să-mi trimită el poziția firmei. Era prea ocupat și să-mi treacă el numărul meu în agendă. Apoi, mi-a trimis adresa aeroportului de unde, chipurile, să iau un shuttle bus. Nu, nene, nu vreau să vin la voi de la aeroport ca să închiriez o mașină, vreau s-o predau. Iar mesaje peste mesaje pentru lămurire. Timpul trecea. În sfîrșit, mi-a trimis adresa. Am băgat-o direct în Google Maps. Am pornit. Indicațiile au început să curgă. Un alt mic ocol cu mașina, via XXIV Maggio, via Francia, marginea pădurii. Clar, timpul și drumurile intraseră în sac. Eram ca în peșterile labirintice în care a intrat Thor Hayerdahl într-una din expedițiile sale. Bașca, tot butonînd telefonul, sistemul de navigație începuse să vorbească prostește, repetînd în buclă niște aiureli. M-am oprit lîngă o curte unde părea să fie o firmă. Am întrebat pe cineva dacă știe de vreo companie de închiriat mașini prin apropiere. Se uita la mine ciudat. Simțeam că, în disperare de cauză, învățasem și italiana pe loc, doar ca să fiu mai elocvent. Degeaba.

Am sunat din nou la firmă. Iar a răspuns robotul. Iar am sunat. În sfîrșit, s-a auzit omul. I-am explicat impasul. Mi-a confirmat că măcar mă aflam în localitatea care trebuia. „Cred că ești foarte aproape de noi” – mi-a zis. Parcă se aplica pricipiul incertitudinii din fizica cuantică, acela care spune că nu poți determina poziția și impulsul unei particule în același timp. Dar timpul curgea în fizica normală. Nu eram particule, eu însă eram pe cale să devin idiotul care a pierdut două avioane, unul după altul. Omul mi-a dat o serie de alte detalii. În cele din urmă, am descoperit că locul căutat era chiar dincolo de pădure, dar nu se putea ajunge la el decît pe altă cale. Deși era sediul multor firme de închirieri de mașini, nu scria nimic pe afară. Dincolo de gardul înalt nu se zărea nimic. Păi, cum s-o găsești? M-a ajutat ghidarea după o altă firmă apropiată. Iar cei pe care îi întrebasem anterior aveau de fapt un sediu aproape lipit, dar cu intrarea pe altă stradă și nici o idee despre activitatea vecinilor. Lumea noastră atomizată, grăbită, niciodată atentă la cei de alături.

Am parcat mașina ca adolescenții de bani gata, am lăsat cheile trecînd peste orice coadă și m-am aruncat într-una din dubele firmei, aproape obligîndu-l pe șofer să mă repeadă la aeroport. Acolo, mă mai aștepta un obstacol: o automatizare foarte nouă a companiei de zbor, un aparat care  genera eticheta de agățat pe toartele bagajului de cală. Trebuia să scanez cu telefonul un cod QR, ca la restaurantele nesuferite, avînd instalată și în propriul telefon o aplicație dedicată special acelei companii. Eu o descărcasem din timp, prevăzător, dar aparatul lor se blocase și afișa mesaje caraghioase. Orice alt sistem manual devenise imposibil. Angajații nu mai fac nimic, nici nu prea mai există, totul cade în seama clienților. A trebuit să mai aștept vreo cîteva minute pînă cînd a venit o doamnă cu o cheiță, cu care a deschis aparatul, deblocînd pîrdalnica de etichetă. În sfîrșit, am trecut de check-in și am fugit pînă la capătul culoarului cu porți de îmbarcare și de acolo am mai făcut încă o cursă, pînă la adevăratul capăt, că așa-i cu avioanele de România, le sînt alocate porți mai îndepărtate decît capătul aeroportului. E adevărat că acolo vezi și niște pasageri bulucindu-se ca nicăieri altundeva. Am prins avionul. Mă rog, sînt peripeții care în zilele noastre cred că se pot întîmpla oricui. Nervi tari să ai.

 

Credit foto: Wikimedia Commons

Share