În orice coaliție de guvernare, oriunde, nu doar pe malurile Dîmboviței, există neînțelegeri, conflicte, sincope. Oricît de temeinic ar fi negociat programul de guvernare, diferențele de idei, de păreri, de persoane, de obiceiuri, de metehne dintre aliații politici nu se dizolvă peste noapte. Cu atît mai puțin în România. Partidele din coaliție își măsoară periodic susținerea electorală și se agită în stilul propriu, cu artificii retorice și zbateri existențiale în șezători televizate după fiecare sondaj de opinie. Armonia desăvîrșită este o iluzie; dacă ipotetic ar fi posibilă, partenerii de guvernare ar fuziona și ar rezulta un singur partid. Prin natura ei, orice coaliție este și rămîne eterogenă, negocierile și compromisurile sînt mereu utile, dacă... sînt posibile. Altfel, disensiunile mocnite explodează.
Zarva din actuala coaliție de guvernare nu este nici nouă, nici nefirească. Altceva este nou și nefiresc în această coaliție. Unii parteneri nici nu au încheiat bine negocierea programului de guvernare și au început să hamletizeze: a fi sau a nu fi în coaliție, a fi sau a nu fi împreună cu un partid sau altul, a fi sau a nu fi de acord cu reformele la care s-au obligat, a schimba sau a păstra premierul. PSD este campionul hamletizării. Liderii săi sînt frămîntați arghezian de dilema ieșirii de la guvernare: ar vrea și să plece, ar vrea și să rămînă. Sociologi, politologi și alți sfătuitori de serviciu explică avantajele pe care le-ar avea social-democrații dacă ar rupe în drum căruța guvernamentală. Jurnaliști de toate orientările nu obosesc de cîteva luni să prezinte și să dezbată știri pe această temă.
Liderii PSD știu că dilema ieșirii de la guvernare este falsă, dar cred că o pot folosi cu succes în strategia de comunicare pentru ipotetice cîștiguri electorale. Falsă este și dilema schimbării premierului. Oricare dintre aceste mișcări politice ar presupune negocieri pentru formarea unui nou guvern și obținerea votului de încredere în Parlament. Ar fi nevoie de o altă coaliție de guvernare, pentru a forma o altă majoritate parlamentară. Soluția guvernului minoritar a fost posibilă în alte condiții politice, de exemplu în anii 1992-1994 și 2007-2008, dar astăzi nici un partid nu are forța de a coagula sprijinul parlamentar necesar votării și supraviețuirii unui asemenea executiv. Dacă social-democrații vor ieși de la guvernare vor avea doar două variante politice: ori o majoritate cu AUR, ori alegeri anticipate. Prima e sinucigașă, pentru că PSD ar fi fagocitat de AUR; a doua e practic imposibilă, după cum s-a dovedit de la intrarea în vigoare a actualei Constituții și pînă azi.
O altă dilemă, la fel de falsă și tot atît de agitată în dezbaterea publică și pe la colțuri, transferă hamletizarea dîmbovițeană din spațiul politic intern în cel extern: cu cine joacă România, cu Uniunea Europeană sau cu Statele Unite? Această dilemă este nu doar falsă, este și prostească. Ea poate fi explicată, dar nu și justificată prin tensiunile accentuate recent în lumea euroatlantică de inadecvarea la realitate a unor politici promovate de birocrația de la Bruxelles și de personalizarea fără precedent a actualei administrații americane, cu reacții abrupte și intempestive. Au existat și în alte perioade tensiuni în lumea euroatlantică, mocnite sau manifeste, generate fie de interese economice contrare, fie de viziuni diferite asupra strategiilor politice și de securitate. Acum, ca și atunci, asemenea tensiuni – inevitabile nu doar în structurile politice interne, ci și în cele internaționale – pot umbri, dar nu pot dinamita nici valorile și principiile care alcătuiesc fundamentul indestructibil al lumii euroatlantice, nici instituțiile clădite pe acest fundament.
S-a încercat și se încearcă pe ambele maluri ale Atlanticului (la concurență cu pseudo-dezbaterile de pe malurile Dîmboviței) să se introducă o disjuncție pe cît de falsă, pe atît de periculoasă. Arhitectura instituțională și juridică a lumii euroatlantice – incluzînd angajamentul față de statul de drept și democrația constituțională, ordinea internațională bazată pe tratate multilaterale și bilaterale, cooperarea economică și tehnologică – este contrapusă rădăcinilor din care a crescut această arhitectură și care o hrănesc în continuare. Arhitectura juridică și instituțională – care definește lumea liberă și o distinge de lumea dictaturilor și a teocrațiilor – nu ar fi apărut dacă nu ar fi existat cultura greco-romană și cultura iudeo-creștină. Ignorarea sau negarea propriilor rădăcini lipsește lumea euroatlantică, lumea libertății, de sursele de existență și de regenerare.
Recunoașterea acestor filiații culturale este vitală, dar devine și ea periculoasă cînd este deturnată într-o negație inversă, în blamarea arhitecturii juridice și instituționale crescute din rădăcinile greco-romane și din cele iudeo-creștine. Lumea euroatlantică și-ar pierde identitatea ca lume a libertății și dacă își taie rădăcinile, și dacă își distruge fructele. Nici Uniunea Europeană, nici Statele Unite nu ar putea rezista în confruntările tot mai dure care bulversează ordinea internațională dacă nu își salvează această identitate comună, în care coexistă țesătura contractuală a statului de drept și a democrației constituționale cu istoria culturală îndelungată care a făcut-o posibilă.
România nu are de ales între Uniunea Europeană și Statele Unite pentru că acestea nu pot exista decît împreună, prin arhitectura juridică și instituțională pe care au creat-o pe temeiul valorilor și principiilor formate și consolidate printr-o istorie culturală și politică de peste două milenii. În plus, România s-a integrat în această arhitectură, iar o astfel de alegere ar însemna să-și amputeze o parte din propria identitate.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
