● Maria Pilchin, Lecția de rusă, Editura Paralela 45, 2026.
Maria Pilchin (n. 1982) și-a dovedit versatilitatea în utimii ani scriind la fel de bine poezie, proză, critică literară și literatură pentru copii. I-am tot urmărit aparițiile, de-a lungul timpului, și pe cele din cărți, și pe cele fizice, și am început să nu mă mai mir de calitatea constantă a scrisului ei. Vești ca acelea că a fost încă o dată tradusă, că a fost prezentă la evenimente culturale europene sau că i-au fost dramatizate texte n-au făcut decît să-mi confirme anvergura unei scriitoare care a depășit de mult limitele geografice și lingvistice ale Republicii Moldova, din a cărei comunitate literară face parte.
Ultimul ei roman explorează memoria dramatică a Basarabiei postbelice, concentrată într-un diptic dedicat suferinței feminine. Lecția de rusă subîntinde povestea a două femei care au trecut prin experiența deportărilor staliniste din 1949, cînd URSS încă mai muta populații întregi dintr-un loc într-altul, sub învinuirea de-a fi fost dușmani ai puterii sovietice – „chiaburi”, „culaci”, etnii periculoase pentru regim sau apropiați ai fostelor autorități românești. Cele două destine propun perspective diferite asupra felului în care victimele și-au metabolizat exilul siberian. Unite prin narațiunea la persoana I și prin liantul metaforic al trenului cu bou-vagoane care le-a transportat în lagăr (o metaforă redundantă și polimorfă în roman), protagonistele au parcurs drumuri interioare opuse. Ele sînt subsumate antitetic „dezvățului”, respectiv „învățului”, ca-ntr-o „lecție” în care apar cuvinte noi pentru o realitate survenită brutal, care se impune și care se cere neapărat cunoscută, pentru a rămîne în viață, pentru a o traversa și pentru a spera la o întoarcere acasă, la final.
Prima eroină e o rusoaică din Kazan căsătorită la Chișinău cu Izot, un rus starover, proprietar de moară și mecanic priceput, căutat de toată lumea pentru abilitățile sale tehnice. Deportată în locul soțului ei mort, ridicată din casă la patruzeci și șase de ani doar împreună cu bătrînul ei tată, Evdochia Grigorievna Orlova constată că pentru sovietici ea e o „rusoaică greșită” care trebuie să se debaraseze de propria identitate și de propriul trecut. „Partea cea mai grea a fost să mă dezvăț de mine însămi, de acea senzație de apartenență, de dreptul de a spune: sînt de-aici. Pentru că acolo, în barăci și-n nămeți, nu eram «de-aici». Pentru ei eram o «rusoaică greșită», adică o rusoaică fără loc în povestea lor. Pentru ceilalți deportați, eram uneori rusoaica. Simplu... Rusoaica, adică din neamul celor care au venit peste noi. Și chiar dacă eu n-am venit peste nimeni, chiar dacă m-am dus tot în lanțurile aceleiași nedreptăți, tot simțeam că stigmatul are dinți.”
Nevoită să-nvețe să facă sobe pentru a supraviețui perioadei de deportare, Evdochia revine acasă încărcată de amintiri dureroase, suprapuse ca niște cojoace pe care știe că, la un moment dat, va trebui să le lepede pentru a-l îmbrăca pe ultimul, „cojocul de lumină”. Abia acesta o va duce, în sfîrșit, în ceruri alături de soțul ei, a cărui suferință a sublimat-o ani de zile în propria-i ființă.
A doua eroină e Eugenia Boboc, o româncă basarabeancă deportată cu familia (mama și tatăl) la numai opt ani și devenită, apoi, peste ani, Evghenia Nicolaevna Marchevici. Pe ea exilul siberian a convins-o că trebuie să-și recalibreze identitatea, să-nvețe limba dușmanului și s-o predea, pentru a se apăra de orice altă viitoare ruptură de destin. Amintirile ei se derulează parțial în fața clasei, după 1990, vorbind cu unii dintre elevii ei și încercînd să le povestească frînturi dintr-un trecut pe care mai nimeni nu vrea să-l mai recunoască sau să-l arhiveze în forme transmisibile și corecte moral. „Am ales să răzbim, nu să ne stingem. Am ales să nu ne lăsăm tîrîți în adînc, ci să înotăm împotriva valului, chiar dacă valul se năștea din gerul din care veneam.” După destrămarea URSS, emigrarea masivă a basarabenilor în Occident amplifică sentimentul de uitare a trecutului și fragilizează și mai mult identitatea unei femei care a învățat limba asupritorului pentru a-l învinge chiar cu armele lui.
Documentat și scris special cu intenții testimoniale (Interstițiul, Epilogul și Mulțumirile sînt cele trei „capitole” în care autoarea își dezvăluie sursele, scopurile și adevărurile din spatele decorurilor reinventate), Lecția de rusă e un text cu certe valențe poetice, care curge în fraze scurte, cu refrene și cadre cinematografice, într-un ritm care-și păstrează intensitatea și cadența de la un capăt la celălalt. Amintind tematic de omoloagele unor Liliana Corobca și Guzel Iahina, romanul Mariei Pilchin recuperează cu instrumentele ficțiunii o parte a istoriei Basarabiei postbelice prin două impresionante povești individuale. Frumusețea lor tragică, iată, e perenă, și la asta contribuie valoarea unui scriitor care știe cum să-i pledeze cauza din interior.
● Moni Stănilă, Oase strălucitoare, Editura Polirom, 2026.
Ultimul roman semnat de poeta și prozatoarea Moni Stănilă (n. 1978) reproiectează istoria Basarabiei de dinainte și de după al Doilea Război, comprimînd-o narativ în trei confesiuni feminine care o prelungesc pînă în 2022, cînd începe războiul din Ucraina.
Imensa apertură cronologică din Oase strălucitoare favorizează nu doar acumularea de fapte și de reflecții morale, ci și jocul cu perspectivele, căci cele trei femei marcate distinct de fiecare dată, cînd „vorbesc” în text, au vîrste și experiențe de viață complet diferite și nu văd lucrurile exact în același fel. Mamă, fiică și prietenă vîrstnică, cele trei femei întruchipează tot atîtea paradigme existențiale prin care raporturile cu istoria se redefinesc de fiecare dată cînd regimurile politice se schimbă, oferind o imagine complementară asupra spațiului de peste Prut, din 1940 pînă în prezent.
Iana și fiica ei, Laura, ocupă prezentul lung al narațiunii și redau imaginea Basarabiei contemporane, cu tot ce a însemnat trecerea de la ethos-ul URSS-ului la independență, la visurile unioniste și la idealurile presupusei prosperități occidentale. Mama și fiica adolescentă au o relație tensionată și aceasta ascunde nu doar carențe afective sau omisiuni în adevărurile cotidiene, ci și construcții interioare opuse. Iana nu i-a spus fiicei sale cine e tatăl ei și cum acesta le-a susținut mereu financiar și o minte spunîndu-i că dă meditații pentru a o întreține, cînd ea, de fapt, se plimbă în natură și plantează puieți. Rebeliunea constantă și aparenta retractilitate socială a Laurei o înfricoșează și îi par disfuncționalități bune de tratat prin terapii la psihologi, iar aspectul fizic (o vede slăbănoagă, deșirată și asexuată) e văzut ca o piedică în a-și face relații „normale” cu cei de vîrsta ei.
Viața plină de dificultăți de dinainte de 1990, sărăcia lucie și eforturile de supraviețuire de după aceea (vorbim de ani în care nu se plăteau salariile, se făcea troc cu orice și se-mpărțeau la vedere taberele politice între pro- și anti-ruși) sînt doar cîteva dintre cauzele care au făcut ca distanțele dintre generații să ia amploare. Plecarea definitivă în Italia, alături de vechiul partener, după ce i-a asigurat Laurei un apartament în Chișinău, e soluția prin care Iana crede că i-a dat fetei libertatea de-a fi ea însăși, în sfîrșit, într-o țară care, amenințată de pandemia de COVID și apoi de vecinătatea războiului ruso-ucrainean, nu pare a-și mai găsi siajul potrivit.
Interiorizată, lucidă, intuitivă, profund reflexivă și bine mobilată intelectual (e pasionată de literatură și istorie, participă la cenacluri, citește mult), Laura e conștientă de solipsismul ei, ba chiar îl cultivă cu ostentație. Greața de ceilalți, de atingeri și de contacte fizice, conflictul permanent cu o mamă mitomană, dependentă de medicamente și tolerată din inerție o fac să disimuleze mai mereu, să se prefacă a nu ști multe și să accepte lucruri inaceptabile, altfel. „Măcar atîta înțeleg și eu. Că am un balaur sub piele. Unul pe care îl hrănesc, dar nu îl las la joacă cu alți copii, cum nu mă lăsa pe mine mama în copilărie. Un balaur despre care nu pot spune nimănui, despre care nu pot vorbi cu nimeni. Nu pot spune ce simt. Am învățat bine de la mama să cresc cu minciuni.”
Întîlnind-o întîmplător printre ruinele cimitirului eroilor români pe Maria, o văduvă nonagenară venită să onoreze urmele devastate ale înaintașilor îngropați, Laura își găsește confesorul perfect, spre invidia Ianei, care trebuie să admită că prietenia tot mai puternică dintre „bătrîna Maria” și „nenormala Laura” îi face un imens bine fiicei sale.
Maria e vocea prin care Basarabia de dinainte de ocupația sovietică apare ca un tablou tragic al absurdului istoriei și al memoriei gata să se piardă în indiferența și cinismul contemporanilor. Rămasă singură (doar fiul îi mai trăiește), intelectuală subțire, cu o casă mobilată cu gust și înțesată de cărți, Maria e exact omul de care Laura avea nevoie pentru a vedea cum un trecut tragic dă seama de conturul ambiguu și etern al Basarabiei. Cu un soț dispărut subit cînd copilul le era încă mic (deportat în Siberia la sfîrșitul anilor 1940 pentru a fi fost membru al administrației românești? fugit de tot peste Prut, pentru a scăpa de deportare?), cu un frate mort pe front, o mamă bolnavă de depresie și un tată distrus de tristețe, Maria ține încă să rămînă demnă (inclusiv prin cochetăria păstrată la senectute) în fața dramelor care au traversat-o. Întîlnirea cu regele Mihai în 1942, cînd acesta a vizitat Chișinăul, amintirea fratelui, iluzia că soțul a protejat-o prin secretul dispariției și oasele eroilor români călcate de sovietici cu buldozerele sînt reperele fundamentale prin care personajul caută să învingă tăvălugul uitării și al morții iminente.
În caietul pe care i-l lasă Laurei și-a trecut poveștile de viață, dezamăgirile și crezul: „Plec din viață spre ei din poporul acesta care și-a abandonat martirii sub bălăriile de pe bulevardul Decebal. Două guverne de limbă română, de o parte și de alta a Prutului, nu s-au gîndit să redea onoarea soldaților morți pentru o cauză care nu mai există. Rar, foarte rar, văd că se duc la cîte o depunere de flori politicieni români, de pe o parte sau alta a aceluiași Prut, apoi presa preia cîte o fotografie de grup cu aceeași priveliște dezolantă a unor betoane, a unor ruine, a buruienilor și bălăriilor prin care se ascund oasele strălucitoare ale celor morți”.
Roman al memoriei și al feminității fracturate de istorie, Oase strălucitoare e o carte care nu te lasă indiferent. Introspecția, reflecția morală și tabloul de epocă nu sînt decît unele dintre strategiile prin care Moni Stănilă ne seduce narativ.
Adrian G. Romila este scriitor. Ultima carte publicată: Zaruri și minuni, Editura Polirom, 2026.
Foto 1: Maria Pilchin
Foto 3: Moni Stănilă, credit foto: Svetlana Vakulovski Ermurachi
