Clădirile vechi, familia noastră uitată?

Însă cine ascultă o casă istorică, de patrimoniu, cine are timpul, răbdarea și aplecarea culturală de a înțelege o clădire veche și de a avea grijă de viitorul trecutului nostru?

„Cine ascultă o casă?”. Arhitect Irina Iamandescu, despre ce reprezintă patrimoniul pentru societate și chiar pentru mediul înconjurător

România este o țară a contrastelor arhitecturale. Acum pășești pe o stradă desprinsă din povești, unde admiri case de o frumusețe discretă și sublimă, cu un aer istoric, care te invită să le asculți trecutul. Însă pe strada imediat următoare, pășești pe un tărîm deloc îmbietor, poate chiar agresiv prin clădirile fără noimă ridicate acolo, care sfidează împrejurimile și urlă din toți rărunchii „Sînt aici și nu mă poți ignora!”. Cunoaștem cu toții clădiri pe care nu le ascultăm, ci care ne obligă să le auzim din cauza „urletelor” sfidătoare și imposibil de trecut cu vederea.

Însă cine ascultă o casă istorică, de patrimoniu, cine are timpul, răbdarea și aplecarea culturală de a înțelege o clădire veche și de a avea grijă de viitorul trecutului nostru? Din fericire, există astfel de oameni și de organizații. În cadrul proiectului „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali și susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectură, arhitecta Irina Iamandescu ne dezvăluie de ce avem nevoie pentru o restaurare reușită și ce pericole poate ascunde o astfel de lucrare. Mai mult decît atît, aflăm și despre modul în care restaurarea unei clădiri vechi poate contribui la conservarea mediului.

„Eu zic că orașul e în mod tradițional eterogen. Mă refer la București, care este orașul în care trăiesc. E o diversitate uneori încîntătoare, alteori tristă, într-adevăr. Începe să fie alterat, agresat de intervenții care nu au respect față de ceea ce a fost înainte. Din punctul ăsta de vedere, da, este trist. Dar, din alte puncte de vedere, este în continuare încîntător și mă bucur să spun că avem de ce să ne preocupăm pentru a păstra aceste lucruri. Pentru că există încă suficientă substanță istorică, culturală, identitară, emoțională”, spune Irina Iamandescu.

Însă cîte clădiri de patrimoniu vor supraviețui în deceniile care urmează? Există un inventar național al monumentelor istorice, care are peste 30.000 de poziții în momentul de față, cu multe tipuri de monumente: clădiri individuale, ansambluri, situri urbane, situri arheologice. Însă, după cum ne povestește Irina Iamandescu, nu există neapărat o statistică prin care să aflăm cîte dintre ele vor mai fi cu noi. Și tocmai pentru a primi un răspuns cît mai previzibil la întrebare avem la dispoziție restaurarea: o acțiune de întîrziere a procesului de îmbătrînire a monumentelor. Restaurarea contribuie la prelungirea  vieții acestor clădiri. „Putem să asigurăm, nu cu eforturi supranaturale, cum uneori se crede, supraviețuirea acestor relicve, martori ai vieții noastre, ai vieții bunicilor. Sînt ca și cum ar fi familia noastră”, ne spune Irina Iamandescu.

Însă care sînt lucrurile de care am avea nevoie pentru a porni un proiect de restaurare, de reabilitare, de consolidare? Răspunsul ne arată că banii sînt necesari, dar nu suficienți pentru un astfel de proiect. În primul rînd, trebuie să înțelegem locul respectiv, ce semnificație are el din punct de vedere cultural sau pentru identitatea comunității din care face parte, să-i înțelegem contextul, cum se raportează oamenii la acest obiect. În al doilea rînd, trebuie să cunoaștem ce caracteristici și ce probleme tehnice are, astfel încît să luăm niște decizii în cunoștință de cauză. Apoi, avem nevoie de o echipă de specialitate. Nu trebuie să facem „mai puțin decît trebuie, dar nici mai mult decît e necesar pentru o astfel de clădire, astfel încît să nu îi altereze mesajul, patina, autenticitatea”.

„De multe ori, în proiectele de restaurare se ajunge la costuri foarte mari și pentru că se fac lucruri care, de fapt, nu erau necesare, se exagerează, se supraliciteaza aceste necesități ale clădirii”, ne spune Irina Iamandescu.

Patrimoniul nu se adresează doar elitelor culturale ale unui popor. Fiecare dintre noi simțim că ne leagă amintiri, bucurii, tristeți de anumite locuri din orașele în care am copilărit. Cunoaștem, cu toții, locuri pe care le percepem ca fiind personale, care reprezintă niște repere pentru noi. Este ideea de continuitate, de identitate și, după cum ne spune Irina Iamandescu, „e ca și cum ți-ai respecta, ți-ai iubi familia, bunicii, străbunicii și relația emoțională pe care o ai cu ei”.

Dacă ne întrebăm ce avem de cîștigat, concret, de pe urma patrimoniului, dincolo de emoțiile și de cultura extrem de importante, dar mai puțin palpabile și cuantificabile, aflăm de la Irina Iamandescu despre raportul „Cultural Heritage Counts for Europe”, care a scos în evidență un fapt la care, de altfel, ne-am fi așteptat: patrimoniul contribuie la o societate sănătoasă din punct de vedere cultural, emoțional și psihic, contribuie la o societate sănătoasă economic. Însă „are o pondere foarte mare, mult mai mare decît v-ați aștepta, în crearea de locuri de muncă și în efecte economice colaterale, care vin după o investiție în cultură, în zona patrimonială”. Iată că păstrarea patrimoniului devine și o chestiune profitabilă din punct de vedere economic, adică poate vorbi și pe limba celor pentru care doar banii contează. „Pe urmă, sînt și lucruri care țin de mediu, de conservarea mediului, de încetinirea încălzirii planetei. Discutăm despre restaurare, care este prin definiție o operațiune ecologică, care este în sprijinul conservării mediului”, ne mai spune Irina Iamandescu.

Concluzia nu poate fi decît una singură, în opinia Irinei Iamandescu: „patrimoniul, de fapt, reprezintă o resursă pentru societate, inclusiv economică, inclusiv de mediu, culturală în primul rînd, pe care, dacă știm să o folosim și să o „exploatăm” în sensul cel mai bun și productiv și corect al cuvîntului, nu va face decît să creeze beneficii”.

Material cules din proiectul „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali, susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectură

 

Andrei Stanca, jurnalist platforma Cronicari Digitali

 

Share


Fantezii

Fantezii