Cartea lui Ieremia – slavă Domnului! – nu se mulțumește doar să ne invite la o purificare radicală și, pentru a o spune pînă la capăt, destul de istovitoare. Ieremia nu denunță doar falsele speranțe de care vrem să rămînem agățați; Ieremia ne arată, în plus, în ce anume putem spera. În timp ce Ierusalimul este atacat, în timp ce Ieremia însuși este victima a tot felul de persecuții din partea celor pe care cuvintele lui îi deranjează, Dumnezeu nu-i promite că o să-l salveze, nici că problemele țării lui se vor rezolva. Îi face o făgăduință, mereu aceeași, repetată fără încetare din ziua chemării sale, atunci cînd Ieremia refuza sarcina grea a misiunii, pentru că, spunea el, „sînt un copil”. O singură făgăduință pentru a compensa restul, distrugerea Ierusalimului și propriile sale nenorociri, căderea regatului și propria sa izolare, pierderea Templului și celibatul impus: „Voi fi cu tine”.
„Voi fi cu tine.” Ne-am înșela dacă am vedea aici o dulceagă consolare sentimentală. Promisiunea nu are nimic de-a face cu siguranța pe care o au copiii mici în prezența unui prieten imaginar. Dimpotrivă, prezența promisă are un cost exorbitant: ea cere să renunți mai întîi la toate consolările imaginare de care sînt pline viețile noastre. Confruntați cu răul prezent în această lume, cu răul care ne face rău și căruia cîteodată îi sîntem cauză, soluția cea mai simplă constă în a căuta compensații mentale. Găsim curaj în fața dificultăților imaginîndu-ne un viitor mai bun, ne consolăm cu ajutorul amintirilor plăcute din trecut, ne imaginăm răzbunări sofisticate pe care nu le vom pune în practică niciodată. Aceste compensații imaginare la trecut, la viitor sau în cine știe ce loc au un defect: nu sînt adevărate. De aceea dezamăgesc întotdeauna. Atunci cînd trimitem un e-mail sau un SMS unei persoane pe care o iubim, care contează pentru noi și al cărei răspuns ne dezamăgește, trăim o experiență neplăcută, nu este lucrul la care ne-am fi așteptat, ne-am fi așteptat la ceva mai bun, la un răspuns mai cald sau mai personal. Aceasta, pentru că iubim o persoană imaginară, ale cărei replici le-am scris dinainte, și iată-ne dezamăgiți de realitatea care nu corespunde cu imaginația noastră.
În trecut s-a insistat asupra „renunțării” creștine. S-a întîmplat ca noțiunea să fie prost înțeleasă sau prost prezentată și a oferit ocazia unor dezvoltări doloriste, mai mult sau mai puțin tragice. Și totuși, ea nu este mai puțin esențială. Adevărata renunțare creștină înseamnă să renunțăm la punctele de sprijin imaginare. Dacă Dumnezeu trasează această neverosimilă exigență pentru cel care vrea să renunțe la aceste cîrje iluzorii, o face nu pentru a impieta asupra dezvoltării personale, care ne cere să trăim în prezent dacă vrem ca toate grijile noastre să dispară, o face pentru că Dumnezeu nu există decît în lumea reală. Nu există nici ieri, nici mîine, nici altcîndva: Dumnezeu este cel prezent, nu unul al reveriilor și al castelelor imaginare. Nu Îl întîlnim decît în viața adevărată, în lumea adevărată, aceeași lume în care există șomaj de masă și terorism.
Speranța creștină speră în mod necesar împotriva oricărei speranțe, adică împotriva falselor speranțe care ne protejează de întîlnirea brută cu lumea reală în care ne așteaptă Dumnezeu. Cum să ne salveze, dacă noi sîntem în altă parte? Cum am putea înțelege ce este mîntuirea sau din ce motiv avem nevoie să fim salvați, dacă nu privim lumea reală în față, cu tot cu răul existent în ea?
De altfel, speranța creștină nu este o așteptare: nu-și trage sursa din nevoia noastră sau din lipsa noastră pe care căutăm să le satisfacem într-un mod adecvat. Speranța nu este posibilă decît pentru că Dumnezeu s-a dăruit cel dintîi. Nu este vorba de așteptare, ci de dar – de un dar pe care trebuie să-l primim pur și simplu. În contrast cu obiectul speranțelor noastre obișnuite, Dumnezeu nu urmează nici să vină, nici să fie așteptat: El s-a dăruit deja și singura dificultate constă în acceptarea acestui dar.
(fragment din Cît a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor, traducere de Dorel Bucur, Editura Spandugino, 2020)
