Cavalerul a traversat vremurile, chiar și pe cele contrare condiției sale – reale sau imaginare –, ca un ideal de umanitate și, probabil, așa va și rămîne în mentalul colectiv. Epocile succesive au filtrat trăsăturile eroice și curtenești ale personajului, transmițînd în cele din urmă profilul unui om ireproșabil, capabil de cele mai mistuitoare fervori și totodată de sacrificiul suprem. Realitatea sa istorică a fost însă mult mai densă și mai contradictorie decît rezultatul idealizat al decantărilor ei. Memoria culturală a păstrat considerabil mai multe ingrediente din romanele cavalerești decît din cronici, statute sau din scrierile de doctrină și legislație. O contrapondere binevenită la o astfel de selecție idealizantă este volumul foarte consistent și excepțional documentat, realizat integral de prof. Mianda Cioba (Universitatea din București) și apărut, cu sprijinul Institutului Cervantes, în colecția Biblioteca Hispanică (Humanitas, 2025): Tratate hispanice de doctrină cavalerească.
Acoperind un arc de timp relativ restrîns (1265-1350), dar deosebit de însemnat pentru evoluția instituției cavalerești, cele patru tratate bogat adnotate (ultimele două fiind pentru prima dată traduse într-o altă limbă) oferă tot atîtea piste de acces la condiția supusă schimbărilor și totodată încărcată simbolic a cavalerului. Alfonso X, supranumit „cel Învățat”, a dorit o definire a statutului cavaleresc în cadrul celei mai vaste și influente sinteze juridice din Evul Mediul occidental: Cartea Legilor în Șapte Părți. În raporturile dificile cu nobilimea, monarhul a creat „cavaleria castiliană”, conferindu-i o configurație juridică și codificînd un ritual de învestire a cavalerului, care nu era accesibil doar celor proveniți din rîndurile nobilimii ereditare. Motivată de circumstanțele istorice, ideea că noblețea ține, pe de o parte, de ascendență, dar și, pe de altă parte, de calitățile individuale deschide orizontul necesar unui ideal de umanitate. Ritualul de învestitură reflectă atît tradiția pactelor de vasalitate, cît și – în mod special – rînduielile de consacrare eclezială. Al doilea text de doctrină aparține unei faimoase figuri a teologiei medievale: Ramon Llull. Dacă tratatul alfonsin urmărea întemeierea etico-juridică a cavaleriei cu scopul politic de a susține monarhia, Cartea Ordinului Cavaleriei, scrisă de Llull, proiectează o confrerie monastico-militară, în care cavalerul are o misiune esențialmente spirituală. Ritualul de învestitură regal conținea analogia cu intrarea în ordinele monahale sau cu primirea sacerdoțiului, potențată de cadrul eclezial explicit și de practicile spirituale pregătitoare. În viziunea lui Llull cavalerul devine deja o persoană consacrată, care trebuie să posede o „știință”, proprie condiției la care accede și care se dobîndește prin formarea pe lîngă un maestru. Are loc astfel o deplasare a problematicii de la statutul la condiția cavalerului (implicînd o abnegație sacrificială).
Al treilea tratat, Cartea Cavalerului și a Scutierului, redactat de către un mare nobil, pretendent la coroană, Don Juan Manuel, este o reacție atît față de legislația alfonsină, cît și față de utopia misionară llulliană. Autorul dorea o restaurare a preeminenței nobilimii de sînge, în contra inițiativelor regelui Alfonso X, dar prelua și dezvolta literar elementele formării cavalerului prin transmiterea „științei” de la maestru către discipol: transmitere vie, directă, a unei experiențe devenite cunoaștere. Cel de-al patrulea text, Cartea Ordinului Eșarfei, cuprinde codificarea unui ritual de învestitură, al cărui element de recunoaștere simbolică este eșarfa, dar și a comportamentului pe care cavalerii și-l datorează reciproc în varii circumstanțe. Paradoxal, cartea deschide spre un alt tip de spiritualizare a condiției cavalerului, mai aproape de ficțiunea literară, pentru că mizele reale ale curajului și eroismului din război sînt deplasate înspre spațiul ludic al competițiilor curtenești. Astfel, cavalerul medieval ne apare – deloc știrbit ca prestigiu, însă mult mai plauzibil – la răscrucea fecundă dintre structurile de putere, ficțiunea literară, spiritualitatea creștină, contingențele istorice și reflecția etico-juridică. Cu acest volum admirabil de filologie și istorie medievală, prof. Mianda Cioba oferă culturii noastre referința de neocolit pentru o reflecție matură asupra cavalerismului medieval și a metamorfozelor sale.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025).
