Istoricul britanic Orlando Figes îşi intitulează excelenta carte despre războiul Crimeei (tradusă de Irina Vainovski-Mihai şi publicată în 2019 la Polirom) Crimeea. Ultima cruciadă. E un titlu îndreptăţit.
Într-un Ierusalim sub suveranitate otomană, diferitele comunităţi creştine îşi disputau aspru, la mijlocul secolului al XIX-lea, drepturile de reprezentare şi de posesiune privind Locurile Sfinte. În acel centru înalt pentru creştini, fervoarea religioasă s-a întrepătruns cu interesele politice şi economice ale puterilor europene, conducînd la conflictul armat (1853-1856). Pentru ruşi, Ţara Sfîntă făcea parte din teritoriul lor spiritual, se credeau mai îndeptăţiţi asupra ei decît puterea socotită „păgînă” şi „temporală” a otomanilor. Pe strînsa asociere între religie şi politică, de la sine înţeleasă în Imperiul ţarilor, s-au bazat manevrele lui Nicolae I – al cărui portret l-a pus Putin în biroul lui. Urmînd intenţiile Ecaterinei a II-a, ţarul voia să-şi asigure dreptul de protecţie asupra tuturor ortodocşilor din slăbitul Imperiu Otoman. Era suportul religios pe care îşi baza proiectul unui stat est-european care să ducă puterea Rusiei dincolo de Marea Neagră, pînă la Ţarigrad şi la Mediterană. „A treia Romă” ar fi cucerit Constantinopolul, centru renăscut al unui falnic imperiu pravoslavnic.
De partea lor, catolicii francezi nu puteau accepta slăbirea prezenţei lor la Ierusalim, cîştigată, spuneau ei, cu sîngele cruciaţilor şi cu tradiţia protecţiei pelerinilor occidentali. Anglia protestantă nu era mai puţin interesată să se afirme la Ierusalim şi să contracareze setea de expansiune a Rusiei. Cînd, în 1853, Rusia a ocupat din nou Țările Române în drum spre încă o presiune asupra otomanilor, ea a dat semne că va anexa aceste teritorii. Alertate, Franţa şi Anglia au intrat în război, alături de Imperiul Otoman, împotriva Rusiei pe care au învins-o, după lupte grele, la Sevastopol în Crimeea.
Noua situaţie geopolitică a permis cîţiva ani mai tîrziu formarea unor state naţionale: România şi Italia, susţinute de Napoleon al III-lea.
„Cruciadă” aşadar, în sensul că ostilităţile au izbucnit pornind de la competiţia privind Locurile Sfinte. De asemenea, război dus de puterile europene care vizau îndiguirea Rusiei şi patronarea Imperiului Otoman fragilizat. Dar şi război religios: propaganda fiecărei ţări beligerante a recurs la un vocabular acut, care minora confesiunea celuilalt, o declara carentă, marginală, schismatică. Iată cîteva citate din cartea lui Orlando Figes.
Panslavistul Pogodin, încuviinţat de Nicolae I: „A sosit marele moment din istoria Rusiei... Dacă Rusia nu va înainta, va intra în declin – aceasta e legea istoriei. Însă chiar poate Rusia să intre în declin? Ar îngădui Dumnezeu aşa ceva? Nu! El nu va îngădui să se spună: Petru a întemeiat imperiul rus, Ecaterina l-a consolidat, Alexandru l-a extins, iar Nicolae l-a trădat în faţa romano-catolicilor. Nu, aşa ceva nu se va întîmpla. Cu Dumnezeu de partea noastră, nu putem da înapoi”.
Un ziar francez catolic: „Rusia reprezintă o ameninţare deosebită pentru toţi catolicii... Sîntem ameninţaţi în mod direct de prozelitismul Bisericii Ortodoxe Ruse. Ei visează să impună Occidentului o autocraţie religioasă. Speră să ne convertească la erezia lor prin expansiunea nelimitată a puterii militare”.
Predici şi broşuri editate în zeci de mii de exemplare s-au răspîndint în Anglia: „Lăsaţi Turcia sultanului şi, ajutaţi de bunele oficii ale Franţei şi Angliei, aceşti umili creştini [răsăriteni] se vor bucura de o libertate de conştiinţă perfectă...”. Altfel, locurile de rugăciune musulmane vor fi transformate „în temple ale unei credinţe la fel de pîngărite, de descurajante şi de intolerante ca papistăşimea însăşi”. A lupta împotriva ţarului care „ameninţă libertatea creştinilor nu numai din Turcia, ci din întreaga lume civilizată, este un război religios”.
Înfierbîntate de conflict, voci publice din fiecare confesiune îşi înfăţişau propria variantă religioasă drept singura valabilă, îi lăudau excelenţa bazată nu atît pe spiritual, cît pe argumente de putere, pe eşafodaje ideologice, istorice, politice. Rusia proslăvea o ortodoxie naţionalistă în expansiune mesianică, pe cînd catolicii francezi se lăudau cu vechiul statut al Franţei de ţară preacreştină şi de pilon al catolicismului european. Anglia protestantă îşi promova principiile: libertate a conştiinţei, toleranţă religioasă, apărarea celui oprimat, comerţ liber.
Războiul scotea mai mult ca oricînd la lumină formele socio-religioase în care ramurile creştine îşi trăiau, dar şi strîmtorau credinţa. Redusă la structură identitară, credinţa îşi pierdea libertatea verticală, i se impuneau repere străine de elanul spre Cel de necuprins. Un Dumnezeu văduvit de înălţimea universalului era revendicat ca posesiune exclusivă de fiecare „partidă” confesională. În mentalul colectiv se instalau mai adînc polemica, concurenţa, separarea, alungînd posibilitatea de dialog şi reciprocă îmbogăţire a ramurilor creştine. Dar, din mijlocul luptei, un zuav spunea la Sevastopol: „Războiul acesta trebuie să înceteze. Sîntem creştini cu toţii, toţi credem în Dumnezeu şi în religie”.
De atunci încoace ramurile creştine au găsit, în Europa, drumul dialogului, al ecumenismului. Mai ales creştinismul occidental a învăţat să cunoască ceea ce e fertil spiritual în ortodoxie, să-i admire tradiţia. În ciuda unei retractilităţi încă nebiruite, creştinismul răsăritean merge şi el – prin conştiinţele lui treze – către întîlnire, concordie.
În schimb, Rusia lui Putin mărşăluieşte, tot mai departe, pe celălalt drum, al ideologiei religioase extremiste, cotropitoare. Potrivit adepţilor ei, din Rusia şi de mai aproape, credinţa adevărată înseamnă ură faţă de Occident, spaimă de „contaminare” cu valorile liberale, stăpînire brutală asupra societăţilor şi popoarelor.
Ocupată de Putin în 2014, Crimeea pare simbolul unei ideologii îngheţate, aceeaşi astăzi ca şi la mijlocul secolului al XIX-lea. E aceeaşi fantasmă a Rusiei care îşi dă rolul de a salva spiritual lumea transformînd-o în lagăr de concentrare.
Dar Putin nu e singurul lider cu pretenţii mesianice. Comandanţi din armata SUA, adepţi ai naţionalismului creştin, le-au spus soldaţilor că războiul din Iran face parte „din planul divin al lui Dumnezeu”, că „președintele Trump a fost uns de Iisus pentru a aprinde focul în Iran, pentru a provoca Armaghedonul și a marca întoarcerea Sa pe Pămînt” (Hotnews, 4.03.2026).
La răsărit şi la apus de Europa, religia a ajuns să slujească la deraierea minţilor, nu la rectificarea lor.
*
Orlando Figes menţionează priceperea cu care liberalii români au pledat în Occident cauza statului naţional, obţinînd sprijinul împăratului francez pentru constituirea României. Acum Franţa, prin preşedintele Macron, ne oferă posibilitatea protecţiei sale nucleare. Scriu pe 6 martie, cînd oficialii români evită răspunsul, nu par interesaţi. Refuzul să fie în interesul ţării? Profilul României, în ceea ce priveşte propria securitate şi securitatea europeană, va continua oare să rămînă palid, convenţional, mai mult retoric?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto Războiul Crimeei: Wikimedia Commons
